Nu pot sa pastrez secrete

Prietena mea cea mai buna mi-a marturisit ca sotul o inseala de ceva vreme. Apoi mi-a cerut sa nu mai vorbesc despre asta.

Cu nimeni! Dar nu am rezistat, a trebuit sa vorbesc cu cineva…, marturiseste N. Iata un comportament pe care am fost invatati sa nu il toleram, desi uneori (mereu?) chiar este greu sa ne tinem de cuvant.

In opinia lui Nicole Prieur, psihanalist si filozof, iminenta unei tradari ar fi chiar o componenta inevitabila a fiecareia dintre confidentele noastre.

„Poate ca am deveni mai constienti daca am analiza corect ca tradarea este mereu virtual prezenta in relatiile interpersonale si ca ea face parte din noi.

O cerere ambigua

In mod paradoxal, dorinta inconstienta a celui care iti cere sa pastrezi un secret este, de fapt, sa vorbesti. Eliberandu-se de un conflict interior, „persoana care se confeseaza ii cere celuilalt sa adere la felul in care ea isi prezinta problema si sa o judece , analizeaza Nicole Prieur.

Dar, in multe cazuri, „este vorba despre o dorinta nemarturisita de a spune tuturor un secret prea stanjenitor. Intr-o oarecare masura, este o delegare de putere.

Vorbindu-i despre infidelitatea sotului sau, prietena lui N. astepta, probabil, ca aceasta sa actioneze intr-un anumit fel, sa evalueze in locul ei o situatie care pe ea o depasea.

Un conflict de loialitate

Uneori se poate intampla ca impartasirea unui secret sa intre in conflict cu valorile noastre. Ce este de facut? Procese de constiinta sau tradare?

P. a ales sa fie loial fata de prietenul si colegul sau M. atunci cand directoarea de Resurse Umane l-a informat ca directorul general se gandeste sa-l concedieze pe cel din urma.

„Sa acorzi prioritate prieteniei si sprijinului pe care il acorzi celuilalt dezvaluindu-i ce i se pregateste, este un veritabil angajament, motivat de convingeri solide, constata Nicole Prieur. „Dar poate fi si un pretext pentru restaurarea unei imagini de sine pozitive.

Cel care se implica in problema cuiva, nu mai este un element pasiv si neputincios, ci devine salvatorul, colacul indispensabil supravietuirii prietenului sau.

O situatie extrem de valorizanta, care ii poate impinge pe multi sa isi asume riscuri semnificative.

Sentimentul de a exista

Cand nevoia de a povesti viata altora devine cronica, apare semnalul de alarma. In opinia lui Nicole Prieur, persoana care povesteste tot ceea ce i se marturiseste acorda o importanta excesiva parerii celuilalt. Astfel, captarea atentiei unui auditoriu, chiar si pentru cateva minute, ii da sentimentul ca exista.

Nu se mai simte invizibila. Secretul ii da puterea. Iar pentru aceasta este gata sa plateasca scump: pierderea increderii, a credibilitatii, suspiciunea colegilor, prietenilor, familiei… Nu are importanta, atat timp cat isi traieste cele cincisprezece minute de celebritate.

 

 

CE ESTE DE FACUT?

Sa stii sa refuzi un secret

Daca a tine un secret este pentru tine ceva imposibil, nu ezita sa refuzi sa-ti asculti interlocutorul. Persoana respectiva iti va aprecia franchetea. Macar partial.

Caci recunoscandu-ti slabiciunea, il pui pe celalalt fata in fata cu propriile responsabilitati.

Imagineaza-ti consecintele

Ai intrat in posesia unei informatii confidentiale. Inainte de a o impartasi, imagineaza-ti consecintele. Vei putea sa apreciezi daca beneficiile unei dezvaluiri (debarasarea de o povara, obtinerea opiniei unei terte persone, dorinta de a scoate la lumina o barfa…) sunt superioare inconvenientelor (pierderea increderii, distrugerea prieteniei, o reputatie de „gura sparta…).

Pentru titularul secretului

Daca dorinta de a face confidente este incontrolabila, intreaba-te de ce alegi o anumita persoana in fata careia devii vulnerabil. Consideri ca ea va sti sa te sprijine si sa lamureasca situatia pe care o traiesti? Ce iti spune instinctul? Poate sau nu poate sa pastreze secretul?

Pune-te in locul ei. Oare ce va face persoana in cauza cu aceasta confidenta? Esti pregatit/a ca, in schimbul eliberarii sa risti ca partenerul tau de conversatie sa nu pastreze discretia? De ce nu poti, pur si simplu, sa taci?

 

Editare de Andreea Radulescu

 

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Nu pot sa pastrez secrete
Nu pot sa pastrez secrete

Imediat ce li s-a facut o confidenta, ard de nerabdare sa vorbeasca despre ea. Promit sa nu spuna nimic, dar nu reusesc. Care este cauza aceastei nevoi de a povesti ceea ce trebuia sa fie tinut sub tacere?
 

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste