Resemnarea: o piedică sau o necesitate?

Oare este resemnarea indicată? Deseori ea este asociată capitulării și nu cu o alternativă sănătoasă. Despre beneficiile și contraindicațiile resemnarii aflăm de la psihologul Elena Constantin.

Citește și:

Când și de ce să spui te iubesc

Stresată? Anxioasă? Agitată? Iată cum îți regăsești starea de calm

 

Ne-am obișnuit cumva de-a lungul vieții să lăsăm privirea în jos când auzim despre resemnare, să ne simțim triști și slabi în fața renunțării la un vis, la un plan sau la un obiectiv, poate. Dar este oare resemnarea un lucru exclusiv rău, sau ne poate și folosi în anumite situații?  

Pentru a fi vorba de resemnare, trebuie mai întâi să conștientizăm că ne aflăm într-o situație nefavorabilă și mai apoi să decidem, la fel de conștient că nu ne vom (mai) lupta cu ea, ci că-i vom accepta consecințele. Până nu realizăm aceste lucruri, vorbim despre evitare, ignorare sau negare.

Resemnarea poate fi privită drept acceptarea, la un moment dat, a unei situații neplăcute, cu seninătate și fără luptă. Acel moment al acceptării unor circumstanțe poate surveni din start, rapid, sau putem ajunge la el după mai multe cazne de a modifica împrejurările.

Practic ce abandonăm atunci când acceptăm o situație grea sunt strădania și efortul de a o schimba, lăsându-ne împăcați în voia întâmplării, așa cum se așterne ea în viața noastră.

Această decizie, de a ne opri din încercările de a schimba o stare de fapt, poate constitui o piedică pentru noi atunci când efectele acestei capitulări ne sunt chiar nefaste, ne pun viața în pericol, sănătatea fizică și psihică și mai ales atunci când abandonarea luptei s-a întâmplat prea devreme, când încă mai erau șanse.

În acest mod, resemnarea poate deveni un obstacol când concluzionăm prea curând și nici măcar cu toate informațiile la îndemână că suntem prea slabi (sau prea grași), prea agresivi (sau prea înfricoșați), prea limitați, prea bolnavi.

Desigur, viața ne poate pune și în situații în fața cărora nu ne putem împotrivi sau care necesită un efort și un cost mult mai mari decât beneficiile anticipate.

Nu ne putem împotrivi atunci când nu depinde de noi – când moartea ne fură pe cineva, sau, mult mai banal, când o furtună neprognozată ne inundă pantofii noi de piele întoarsă.

Totodată, strădania neobosită de a realiza un lucru atunci când nu ne înțelegem complet motivația ne poate costa timp, energie și poate alte pierderi colaterale.

Astfel, resemnarea poate deveni o bună alternativă în fața vreunei ambiții naive de pe urma căreia nu ieșim decât extenuați, chiar dezamăgiți atunci realizăm că nici măcar nu ne doream să obținem un lucru sau altul – ca atunci când vrem cu tot dinadinsul să salvăm o relație care nu ne este benefică.

Pentru a înțelege de care parte a baricadei ne aflăm atunci când privim resemnarea drept o posibilă opțiune în fața unei situații.

Trebuie să verificăm cu noi înșine dacă am înțeles că ne aflăm într-o împrejurare neprielnică, dacă am contemplat posibilitatea de a schimba conjunctura sau de a renunța la această schimbare din start ori după mai  multe încercări.

Este important să petrecem suficient timp analizând care pot fi consecințele asupra noastră ale unei opțiuni sau alteia și, nu în ultimul rând, să verificăm dacă stă cu adevărat în puterea noastră să schimbăm ceva acționând asupra situației sau dacă în mod obiectiv nu putem interveni direct asupra ei, ci putem doar acționa asupra efectelor ei.

Iată că resemnarea nu este neapărat doar un lucru de evitat, așa cum nu este doar un lucru de dorit.

Resemnarea este însă o opțiune valabilă, care se poate dovedi a fi o piedică sau o necesitate numai atunci când este conștientizată ca atare și asumată atunci când este aleasă.

 

De Elena Constantin, psiholog, psihoterapeut în formare și consilier pentru dezvoltare personală

Tel.: 0726.622.356

counselor.studio@gmail.com

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Resemnarea: o piedică sau o necesitate?
Resemnarea: o piedică sau o necesitate?

Oare este resemnarea indicată? Deseori ea este asociată capitulării și nu cu o alternativă sănătoasă. Despre beneficiile și contraindicațiile resemnarii aflăm de la psihologul Elena Constantin.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste