Talent si destin personal

Medic, arheolog, muzician… inca din copilarie, stiu ce vor face in viata. Credinta in destinul lor si increderea in propria persoana sunt uimitoare. Reflectii asupra unui proces misterios, adesea neglijat de psihologie.

 

De la vocatie la destin

Saint-Louis, Statele Unite, 1919. O copila de 13 ani doarme pe jos, alaturi de cainele cu care imparte hrana si paduchii, in casa in care lucreaza ca servitoare.

Tablou sordid, demn de un roman de Charles Dickens, din care nu lipseste nimic: foamea, mizeria, zdrentele, stapana rea, care ii bate pe copii. Seara insa, Josephine – fiindca acesta e prenumele ei – ii invita pe toti copiii din cartier in pivnita unde a amenajat o mica scena. Danseaza cu frenezie si se poarta de parca ar sti, in sinea ei, cine va ajunge… Josephine Baker, cea mai celebra dansatoare de cabaret din secolul XX.
La fel s-a intamplat cu Golda Meir, care a condus Israelul in timpul razboiului din 1973. La varsta de 11 ani, ea coalizeaza un grup care sa protesteze impotriva obligatiei de a achizitiona manualele scolare, prea scumpe pentru copiii saraci, si inchiriaza o sala pentru primul ei meeting!

Exista destine, la fel ca acestea, care par asternute dinainte, si exista copii, tot ca cei descrisi, care par sa aiba in ei germenii unei vocatii care nu asteapta decat sa se manifeste.

De parca ar fi „predestinati” sa implineasca o anumita misiune, sa faca din viata lor o capodopera. De cele mai multe ori, sunt evocati copiii muzicieni, acesti „supradotati” capabili sa interpreteze pe scena ca niste adevarati profesionisti.

 

Talentul ne apartine tuturor

Talentul precoce, darul, aptitudinea sau chiar „chemarea” launtrica nu sunt doar apanajul marilor personalitati. Ele se manifesta in cazul nostru, al tuturor: „Pe la 8 ani, mi-am anuntat intentia de a ma face arheolog, iar de la 13 ani m-am dus sa lucrez pe teren”, relateaza Catalina, restaurator, pasionata de arheologie si sculptorita cunoscuta.

Din pacate, nu toti avem sansa sa crestem intr-un mediu care sa favorizeze exploatarea talentelor noastre.

Nu e neaparat vina parintilor nostri. Poate ca nici ei nu au beneficiat de o educatie propice dezvoltarii lor.

Acum vreo patruzeci de ani nu prea era la moda obiceiul de a-i privi pe copii ca pe niste fiinte cu autonomie si personalitate proprii. „Mama, cand voi fi mare, voi fi avocat!” „Avocat!? Nici sa nu te gandesti! Secretara, mai treaca-mearga!”

Iata cum, exact la varsta la care indraznim sa vorbim deschis despre visele noastre, dorintele ne sunt reprimate cu niste raspunsuri negative si brutale.

Cazul contrar este acela al copiilor care sufera din cauza dorintelor parintilor, care ii impovareaza. „O sa fii un medic extraordinar, la fel ca tatal tau…”, pe cand tot ce-si doreste baietelul este sa devina aviator.

 

Psihologii spun ca vocatia noastra se naste odata cu personalitatea

Este adevarat ca vocatia – sau semnificatia vocatiei – este neglijata de catre psihologie. Probabil pentru ca termenul acesta este privit de foarte multe ori la nivelul simtului comun in acceptiunea sa religioasa – prin „a avea o vocatie” se intelege adesea „a te converti” ori te trimite chiar cu gandul la notiunea teologica de predestinare, adica ideea ca Dumnezeu a prevazut destinul oamenilor pe pamant…
Alfred Adler, unul dintre discipolii disidenti ai lui Freud si primul psihosomatician din istoria psihologiei, este singurul care a incercat sa explice originea vocatiei, indepartand-o in mod clar de divinitate si de destin.

Dupa parerea lui Adler, vocatia se contureaza odata cu formarea personalitatii, care nu este innascuta, ci dobandita. Teoria sa se intemeiaza pe doua notiuni fundamentale: complexul de inferioritate si recompensarea.

Mai intai suntem bebelusi, apoi copii, si ne gasim intr-o stare de dependenta atat fizica, cat si psihica.

Pe masura ce crestem, incepem sa constientizam aceasta stare, dandu-ne seama si de aptitudinile si de defectele noastre ereditare.

Lucrul acesta ne determina sa ne folosim elanul vital – „forta dinamica a vietii”, cum o numeste Adler – pentru a ne „autoprograma” comportamentul si stilul de viata, conform unui scop de adaptare, de perfectionare ori de securitate: a fi primii sau ultimii, a ne face remarcati sau a trece neobservati.

Acesta este momentul in care intervine procesul de compensare, care ofera o solutie specifica la problema vocatiei: elanul vital este acela care ne ajuta sa ne depasim „inferioritatile” psihice sau fizice.

Asa s-a intamplat cu actorul Arnold Schwarzenegger, un copil firav, la limita rahitismului, care si-a utilizat forta dinamica a vietii – pe care adlerienii o mai numesc si „agresivitate pozitiva” – pentru a deveni actorul pe care il cunoastem astazi…

Inca de la o varsta frageda, avem cu totii capacitatea de a ne concentra asupra unei probleme si de a gasi resortul intim care sa ne ajute sa o depasim.

Sa faci din meseria ta o pasiune

Pentru ca intr-o zi tatal lui i-a spus: „Vrei sa vinzi luna de pe cer? Eu n-o sa te-mpiedic, fiindca mai tarziu s-ar putea sa-mi reprosezi asta”, Marcel Bleustein-Blanchet a intemeiat, in 1926, la varsta de 20 de ani, agentia de publicitate Publicis.

La inceputul anilor ’60, pentru ca nu uitase de discutia aceasta, el pune bazele fundatiei Bleustein-Blanchet, gratie careia mai mult de o mie de tineri au fost ajutati sa faca din pasiunea lor o meserie.

Cu putina vreme inaintea mortii sale, in 1996, el declara: „Dupa mai bine de treizeci de ani de existenta, fundatia aceasta observa in evolutia actuala a societatii o situatie ingrijoratoare.

Prea multi tineri sunt debusolati, in sensul propriu al cuvantului: nu mai stiu care le sunt reperele, nu mai au nici o perspectiva de viitor si nici un punct de plecare.

Or vocatia este exact contrariul: un fel de ac magnetic care iti arata drumul, care spune «stiu pentru ce sunt facut si voi lupta pentru asta, oricat m-ar costa».

Fericiti sunt cei care pot privi lucrurile astfel. Intr-o lume victima a indoielilor, ei sunt un exemplu si totodata un motiv foarte bun ca sa speram.”

Adler demonstreaza astfel ca, in ce priveste viata psihica, nu suntem modelati doar de mediu, ci si de scop. Aceasta este cauza esentiala a comportamentului nostru, care duce la construirea unui veritabil „plan de viata”.

Cat priveste sentimentul social, un alt concept adlerian, sau „sentimentul comunitatii”, exista in noi o necesitate inerenta de a ne asocia, de a ne identifica, de a-i recunoaste pe ceilalti si de a ne recunoaste in ei.

Lucrul acesta ne permi­te sa iesim in fata, diminuandu-ne senti­mentul de inferioritate.

In copilarie, atunci cand schimbul acesta permanent este fluid, el favorizeaza manifestarea calitatilor noastre. In schimb, daca abilitatile personale sunt ignorate sau luate in deradere de catre parinti, scoala sau prieteni, planul de viata incepe sa paleasca putin cate putin.

Conform teoriei lui Alfred Adler, elanul vital ne ajuta sa ne depasim „inferioritatile” psihice sau fizice

Teoria lui Adler clarifica mecanismul psihic care, de exemplu, l-a ajutat pe Demostene – un tanar balbait cu o voce firava – sa ajunga unul dintre cei mai mari oratori ai Antichitatii.

Cu toate acestea, el nu explica originea acestor daruri, „chemarea” launtrica a subiectului. In general, psihologia poate ocoli intrebarea, analizand mediul familial si cultural, viata perinatala, influenta parintilor, mostenirea transgenerationala, factorii genetici…

Dar nici o teorie, nici o scoala, nici genetica nu pot explica „fenomenul“ William Croch, un compozitor britanic care, la varsta de 2 ani, descoperea singur la orga notele melodiei „God save the King”!

Iata de ce psihologul american James Hillman a propus o teorie care a facut furori dincolo de Atlantic: ideea ca am fi cu totii purtatori, inca dinainte de nastere, ai imaginii personalitatii si vocatiei noastre.

Aceasta teorie mult discutata la aparitie sugereaza ca destinul este preexistent in noi. Despre acesta vorbeste si Platon in mitul lui Er: inainte sa ne nastem, ceea ce el numeste „daimonul” nostru este insarcinat sa aiba grija de sufletul nostru.

El intruchipeaza modelul primar al rolului pe care am ales sa-l jucam pe acest pa­mant. La nastere insa, uitam tot…

„Vocatia”, spune Hillman, „este chiar esenta vietii omenesti. Intamplarile pe care ni le rezerva viata, din care nu lipsesc suferintele si bolile, contribuie la dezvoltarea ei.”

Intr-o epoca in care se discuta atat despre dezvoltarea personala tot mai multi dintre noi simt nevoia sa dea un sens nou vietii noastre.

Cum? Ja­mes Hillman raspunde: pur si simplu daca suntem de acord sa recunoastem ca predispozitia de a ne simti atrasi de ceva – o activitate, un domeniu artistic, o actiune filantropica – corespunde planului nostru de viata autentic.

Visele noastre din copilarie si pasiunile noastre reflecta intotdeauna o aptitudine care nu ne apartine decat noua. Sau, dupa cum spunea Herman Melville, autorul lui Moby Dick: „Nu-ti trada visele de tinerete”.
Erik pigani
traducere si adaptare
Sabina Dorneanu

de citit
Descopera-ti geniul, Michael J. Gelb, Editura Curtea Veche, Bucuresti 2007.