Tu cu cine vorbesti cand esti suparata?
Cand te apasa ceva, cand nu esti lamurita, pe cine intrebi? Cine iti da sfaturi? Tu cu cine vorbesti cand esti suparata? Nu mergem toti la psiholog, dar macar avem un prieten apropiat… Sau nu? Trei cititoare si un psihanalist ne vorbesc despre nevoia de a face confesiuni.
Liv, 37 de ani – „Am, in continuare, reflexul sa astern pe hartie atunci cand ma preocupa ceva…“
„Prin clasa a V-a, mi-am facut primul jurnal. Eram superindragostita de un baiat si mi se parea ceva atat de rusinos, incat nu puteam sa vorbesc cu nimeni despre ce simteam, deci am ales sa scriu. Asa ma invatasera acasa – ca sunt prea mica sa ma gandesc la baieti si ca, oricum, treaba mea era sa-mi vad de carte.
Nu ca ma visau la vreo facultate, avand in vedere ca nimeni din familia mea pana la mine nu a urmat studii superioare, ci pentru ca, probabil, asta m-ar fi ajutat sa ma marit bine.
Cu un pretendent gasit de ai mei, ca doar era rusine sa umblu eu dupa baieti! Sau asa ceva…
Cert e ca n-am vorbit niciodata cu mama despre preocuparile mele pre- (ca, de altfel, nici post-) pubere, despre care a aflat singura, multi ani mai tarziu, cand mi-a descoperit, uitate pe undeva, prin casa, cele patru-cinci caiete in care mi-am adunat confesiunile adolescentei.
Apoi, cand am descoperit ca subiectul nu le e deloc necunoscut prietenelor mele, le-am dat la lecturat caietele cu coperta rosie, de plastic. Parea ca am oarecare talent scriitoricesc in zona patetico-siropoasa, asa ca am starnit reactii dintre cele mai diverse.
Sunt o persoana discreta, dar am o mana de oameni in care am mare incredere si carora vreau sa le stiu parerea atunci cand am de luat decizii importante, fie ca e vorba de viata mea privata sau de decizii profesionale.
Imi place sa inteleg cum se vede situatia din diverse perspective si nu consider ca fac sau ca mi se intampla lucruri atat de grave sau de gresite, incat sa nu pot sa vorbesc deschis despre ele cu oamenii care cred ca ma inteleg si a caror parere conteaza pentru mine.
Totusi, primul impuls ramane scrisul – am, in continuare, reflexul sa astern pe hartie, atunci cand ma preocupa ceva despre care mi se pare ca n-as putea sa vorbesc cu altcineva.
Dar, mai devreme sau mai tarziu, situatia intra in dezbatere individuala cu mana asta de oameni pe care ii stiu mereu aproape.“
Ana, 35 de ani – „E bine sa ai pe cineva cat mai obiectiv“
„Ani de zile, am tinut un jurnal. A fost o deprindere foarte utila, pentru ca mi-a structurat gandirea si m-a invatat sa fiu introspectiva.
Nu pot spune ca m-a ajutat atunci cand am avut de luat decizii mari, pentru ca scrisul in jurnal, desi este lamuritor, iti descalceste gandirea, nu te ajuta sa iesi din patratica ta de gandire.
Cel mai bine este sa ai pe cineva, cu care sa vorbesti. Cu cat acel cineva e mai obiectiv, cu atat mai bine!
De aia nu am vorbit prea multe cu maica-mea. Mamele nu pot fi obiective, ele iti vor tine mereu partea.
Sigur ca e placut sa tina cineva cu tine, dar nu e de mare ajutor atunci cand vrei sa-ti dai seama unde ai gresit intr-o relatie, de exemplu. Sau daca sa te angajezi la alta firma, sau nu. In timp, am cultivat cateva prietenii de care sunt mandra.
Mi-am facut un bun amic psihoterapeut, la care apelez (din fericire, in virtutea prieteniei noastre, nu trebuie sa-l platesc) si cu care discut orice. E foarte reconfortant.
El este, deopotriva, prieten, psihoteraput si barbat. Adica are trei identitati, care aduc ceva in plus si foarte lamuritor atunci cand am probleme amoroase, de pilda.
Nu vreau sa ma confesez cuiva care sa nu vrea sau sa nu poata sa imi spuna adevarul (pentru ca tine prea mult la mine sau pentru ca nu ii pasa). Vreau pe cineva care sa aduca o perspectiva proaspata si sa ma ajute sa iau cea mai buna decizie.
O alta prietena cu care vorbesc, este cea pe care am cunoscut-o acum zece ani. Semanam foarte mult, dar asta e bine. Tocmai din acest motiv, si ea intelege multe chestii la nivel intuitiv si imi poate da un sfat bun.
Deci, ma confesez unor prieteni cu care am mare, mare noroc. Sunt destepti si bine intentionati. O comoara, adica!“
Iulia, 37 de ani – „Deseori, nu caut raspunsuri in jurul meu, ci, mai degraba, in mine…“
„Ma confesez mie, cel mai des. Sunt o persoana solitara si, deseori, nu caut raspunsuri in jurul meu, ci mai degraba in mine.
Asta nu inseamna ca nu simt niciodata nevoia sa impartasesc anumite experiente, trairi sau preocupari. Din contra, cred ca perspective diferite, atunci cand le soliciti, te pot scoate din cercul gandurilor tale, in care tinzi sa iti oferi mereu aceleasi raspunsuri. Si in care, inevitabil, te blochezi.
Bineinteles, de cele mai multe ori, nevoia de a ma confesa este insotita de cea de a fi ascultata.
Iar in acest caz, am norocul sa am aproape persoane cu o gandire echilibrata, capabile sa priveasca situatiile fara a emite judecati de valoare si sa ofere o ascultare activa. Sunt fetele cu care lucrez si carora, deseori, le impartasesc gandurile mele, oricat de absurde ar fi. Isi indeplinesc eficient rolul de terapeuti personali si ma bucur ca le am aproape.
Si tot intre (putinele) persoane apropiate mie se numara si doi prieteni. Unul dintre ei, B., este sensibil la suferintele sufletului si stiu ca ma asculta atunci cand sunt trista si imi ridica moralul. Celalalt, D., stie sa imi ofere mereu o alta perspectiva asupra situatiilor de viata.
El este si cel cu care ma sfatuiesc in problemele de munca – avand multi ani de business eficient in spatele, dar si inaintea lui, sunt convinsa. Ei sunt careul meu de asi.“
Unii prefera sa se confeseze unui preot. Dar preotii au daruri inegale. E bine? E rau? Depinde de efect. Daca te ajuta sa mergi mai departe, e bine.
Daca te simti mai rau, mai vinovat si mai incurcat in propriile ganduri, nu e bine.
Alfred Dumitrescu: Fiecare credincios care merge la spovedanie, are o cautare care-i este proprie si atribuie sensuri si semnificatii particulare spuselor duhovnicului.
Ceea ce stim insa cu totii, este ca practica spovedaniei este foarte veche si se intalneste – sub forme diferite, dar cu scopuri asemanatoare – in mai toate religiile si asta inseamna ca ea serveste unor nevoi individuale si sociale eterne.
Apoi, nu multi dintre cei ce solicita o psihoterapie psihanalitica au si o practica sustinuta a spovedaniei.
Mi se pare foarte probabil ca, asa cum exista, din nefericire, psihoterapeuti insuficient de pregatiti si de competenti, sa existe si preoti sau duhovnici neinspirati sau lipsiti de tact.
Nicio profesie nu este apriori scutita de practicieni indoielnici si nici o „vocatie“ nu este neaparat sustinuta de motivatii si capacitati concordante; tocmai de aceea este atat de necesara o buna cunoastere de sine pentru orice individ care incearca sa-si ajute semenii prin puterea cuvantului: fie el preot, duhovnic sau psihoterapeut.
Vorbim de o atitudine culpabilizanta, bazata, probabil, pe un sentiment de indreptatire in a emite judecati cu caracter de „sentinte“. Cu alte cuvinte, lipsa a ceea ce putem numi „intelepciunea dubiului“. Si a incercarii de a intelege, inainte de a judeca.
Este important ca preotii si duhovnicii sa inteleaga ca vorbele lor pot avea efecte extrem de puternice asupra echilibrului psihic al celor care-i solicita si sa incerce sa evalueze, cu instrumentele ce stau la indemana lor, gradul de vulnerabilitate psihica a acestora inainte de a se aventura, eventual, in judecati cu consecinte potential negative.
Alfred Dumitrescu este psihanalist
De Iuliana Alexa
Citeste si:
5 motive pentru care sa tii un jurnal
Cat sa asculti sfatul prietenelor despre cuplul tau
Foto: shutterstock.com
