Un nou inceput necesita curaj

In fiecare sfarsit, conform zicalei celebre, exista un nou inceput. Iar pentru a o lua de la capat, avem nevoie de curaj. Despre toate acestea am stat de vorba cu Dr. psihoterapeut Mara Priceputu.

 

Atitudini in fata schimbarii

Vorbim mereu de zona de confort, pe care o si caracterizam drept o suma a actiunilor cu final previzibil, a rutinei si a echilibrului cu care suntem obisnuiti.

Totodata, suntem mereu indemnati sa iesim din aceasta zona si sa ne exploram potentialul deplin. Varianta pozitiva este cea in care ne descoperim acest potential din propria vointa si decidem sa fim curajosi, indrazneti, curiosi, ba mai mult, sa acceptam eventualele esecuri sau greseli.

Intr-o perspectiva negativa insa, lucrurile ni se intampla si ne confruntam cu schimbari pe care nu le putem preveni sau corecta.

Cele mai multe sunt traite printr-o stare de neputinta, fiind, practic, fortati sa ne adaptam noii realitati pe care, cu cat o acceptam mai repede, cu atat vom putea sa trecem la pasul urmator.

Psihoterapeutul Mara Priceputu a intalnit, de-a lungul carierei, o sumedenie de trairi negative legate de finaluri. „Tristetea profunda este una dintre cele mai des intalnite reactii de doliu, in situatii de despartire de partener.

Ganduri precum «nu voi mai intalni pe cineva la fel ori pe cineva pe care sa-l iubesc la fel de mult», «cum va fi viata mea fara el ori ea» sunt doar cateva dintre exemplele de ganduri pe care le putem experimenta in urma despartirii.

La polul maxim al tristetii profunde este depresia, o traire disfunctionala, invalidanta, care necesita interventie de specialitate, psihoterapie.

Furia este o alta emotie disfunctionala, furia in legatura cu partenerul sau cu sine, insotita de sentimente de vinovatie sau invinovatire.

Sentimentul de abandon este adesea intalnit, mai ales la partenerul care este parasit, sentimentul de gol, inutilitate, parasire, cu gandurile adiacente: «Ce sens are acum viata mea?» sau «nu m-a iubit destul».

Este necesar sa intelegem ca majoritatea acestor emotii este normala in prima faza a despartirii, caci orice separare este o pierdere mai mica sau mai mare, cu costuri interne si externe.

Este nevoie de timp si, in anumite cazuri, de sprijin pentru a depasi acest doliu intr-un mod sanatos, netraumatic.

 

Imaginea de sine si noul inceput

In situatia economica actuala, cu tot mai putine locuri de munca, cu tot mai multe cerinte si salarizari nu tocmai atragatoare, pierderea unui loc de munca este cu atat mai traumatica.

Poate fi asociata cu o pierdere a identitatii profesionale, a statutului, a rolului social cu care ne-am obisnuit.

In aceste situatii, avantajele sunt de partea celor pentru care adaptarea primeaza, cu o capacitate mai buna de a accepta asemenea situatii, ba chiar de a se reorienta la timp cand apar primele semnale de alarma.

„Zona ocupationala este un subiect sensibil, mai ales in societatea actuala, in care exista o tendinta accentuata catre consumism, vizibilitate prin statut si validare prin pozitie si venit.

La nivel de imagine de sine, intervin o serie de sentimente de inutilitate privind rolul personal in societate.

Suntem obisnuiti sa traim intr-o cultura care ne invata ca esti important in masura in care pozitia ta profesionala este una apreciata, vizibila, generatoare de prosperitate pecuniara.

Fara sa ne dorim in mod necesar, am internalizat aceste credinte si ne raportam la statutul nostru profesional prin prisma lor, intr-o fuga continua dupa prestigiu si pozitie, astfel incat, uneori, identitatea personala, intima, se pierde sau devine nesemnificativa in raport cu rolul profesional.

Asadar, pierderea locului de munca genereaza anxietate, sentimentul de amputare, marginalizare, diluare a simtului coerentei interne, putand duce, in multe cazuri, la depresie.

In planul calitatii vietii, este lesne de inteles faptul ca pierderea locului de munca produce o diminuare a resurselor si, implicit, a capacitatii de a se intretine pe sine sau familia.

Acestea afecteaza planul stimei de sine si diminueaza considerabil capacitatea individului de a trai o stare de bine psihologic sau fizic. spune psihoterapeutul Mara Priceputu.

 

Reechilibrare, reechilibrare… si iar reechilibrare

Atat experienta anterioara, cat si sem­ni­ficatia evenimentului pe care il traversam si resursele interioare de a gestiona aceste momente, ne apropie sau ne indeparteaza de momentul reechilibrarii.

Daca vorbim despre pierderea unei relatii, in caz ca nu a fost semnificativa, iar timpul ne este, oricum, consumat prin activitate intensa la locul de munca, poate avea loc o fuga, o detasare, prin supraincarcarea in acest domeniu, lasand timpul sa isi spuna cuvantul.

Daca, insa, vorbim despre o relatie semnificativa, reactia de raspuns la despartire poate fi una care ne invalideaza si in celelalte rolul indeplinit. Automat, drumul pana la regasirea linistii, echilibrului si actiunii este mai anevoios.

Mara Priceputu adauga ca, „in plan sentimental, este important sa avem in vedere faptul ca e nevoie sa ne acordam un ragaz in urma pierderii.

Timpul poate fi un aliat bun, caci estompeaza efectele negative ale pierderii, ajutand ranile emotionale normale, firesti, sa se vindece.

Nicio emotie nu este permanenta, dar cand suferim, avem tendinta sa ne lasam prinsi si scufundati in aceasta suferinta, ca si cum este eterna; or, daca privim, fiecare dintre noi, la ex­perientele proprii de viata, vom vedea ca nu este asa.

Daca vorbim despre pierderea locului de munca, statutul reflecta rolul pe care il detinem in societate si este definit in relatie cu socialul.

Un ragaz este necesar, pentru a analiza si intelege cauzele care au dus la aceasta pierdere, daca este ceva ce putem face pe viitor pentru a preveni acest tip de situatie, pentru a invata din aceasta experienta si a merge mai departe, cu abilitatile si cunostintele pe care le detinem intr-un anumit domeniu.

Resursa de luptator exista in fiecare dintre noi, important este sa intram in contact cu ea.

 

Depinde de fiecare

Disponibilitatea de a accepta si intra intr-o noua relatie depinde de fiecare individ in parte. Totusi, capacitatea de a depasi trauma anterioara trebuie asumata, astfel incat noul inceput sa nu fie continuarea cercului vicios.

Exista o sumedenie de temeri si frici, firesti intr-o oarecare doza, intrucat ranile pot fi inca recente sau incomplet vindecate.

„In primul rand, avem nevoie de timp pentru a ne vindeca in mod natural, astfel incat, atunci cand intram intr-o noua relatie, sa o facem intr-un mod adecvat realitatii, nu carand dupa noi sentimentele, asteptarile, poate traumele fostei relatii.

Este nevoie de o perioada normala de doliu psihologic, mai ales daca finalul relatiei este unul trist, de tip ruptura, in care partenerii se despart ca urmare a unui conflict in cuplu si nu exista o incheiere asumata, sanatoasa, in care fiecare isi preia partea de responsabilitate care i se cuvine.

O psihoterapie ne poate ajuta sa vedem intr-un mod mult mai matur ce s-a intamplat in relatie, de ce a luat sfarsit, ce tipare relationale perpetuam sau ce abilitati sanatoase de a fi in relatie ne putem dezvolta.

Odata incheiat acest travaliu intern, intrarea noastra intr-o noua relatie se poate realiza intr-un mod curat, matur, echilibrat, eliberat de umbre ale trecutului.

Mai avem nevoie sa acceptam ca nu putem castiga tot timpul, nu putem multumi pe toata lumea, nu putem fi acceptati mereu, nu putem fi curajosi mereu.

Aici este adevarata provocare: in a putea sa renuntam la scenariul nerealist/irational conform caruia, pentru a avea succes, trebuie sa fim si sa facem totul perfect.

Temerile se depasesc confruntan­du-ne cu mobilul lor, cu frica de esec, asumandu-ne posibilitatea esecului fara ca acesta sa ne destructureze.

Putem alege sa credem ca noi suntem actiunile noastre si rezultatele lor sau ca noi suntem autorii actiunilor noastre, si atunci unghiul se schimba.

A ne elibera de fantasma conform careia doar oamenii perfecti au succes, este primul pas pe calea succesului personal, caci in felul acesta ne dam o sansa in mod realist.

 

Pentru a ne adapta la nou

Adaptarea este un fenomen care se produce in momentul in care acceptam o realitate asa cum este ea si renuntam la a ne mai agata de ce am fi vrut sa fie.

Asadar, lupta cea mai importanta din interiorul nostru se da pe campul acceptarii realitatii asa cum este ea in momentul „aici si acum. O putem duce singuri sau insotiti de un psihoterapeut.

Cand acceptam ca asta este realitatea, se creeaza conditii pentru a ne activa resursele necesare adaptarii. Cand negam o realitate sau ne agatam de ce ar fi putut sa fie, adaptarea este imposibila, deoarece nu exista cadru si repere pentru ca creierul sa identifice modalitati-resursa de adaptare.

Practic, alegem sa traim in imaginatie si negare. Cu alte cuvinte, exista o stransa legatura intre adaptare si mobilizarea resurselor interioare.

Orice situatie noua, fie ca vorbim despre reangajare sau despre accesarea unui domeniu nou de activitate, presupune existenta unei stari normale de teama sau anxietate.

Emotiile fac parte din normalitate; asadar, orice iesire din rutina si din zona de confort nu va fi lipsita de emotii.

A fi flexibil si usor adaptabil sunt trasaturi care tin, pe de o parte, de structura de personalitate a fiecaruia, iar, pe de alta parte, sunt calitati care se pot antrena, in special prin modul in care gandim cu privire la situatiile pe care le traversam.

Asadar, a antrena un stil de gandire nefatalist, nedistorsionat, ne poate ajuta sa dezvoltam trasaturi care tin de flexibilitate – toleranta crescuta la frustrare, forta volitionala, pro-activism, asertivitate, mobilitate – si care ne ajuta sa realizam o adaptare optima la noile contexte.

Antrenarea acestor abilitati poate fi foarte bine sprijinita, intr-un program de dezvoltare personala, cu ajutorul unui psihoterapeut.

 

Dr. psih. Mara Adriana Priceputu este psihoterapeut integrativ principal, formator, supervizor, psiholog clinician principal, formator si supervizor

Presedinte IRPI – Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

www.irpi.ro

priceputumara@yahoo.com

Tel. 0743.557.400

Foto: shutterstock.com

 

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Un nou inceput necesita curaj
Un nou inceput necesita curaj

In fiecare sfarsit, conform zicalei celebre, exista un nou inceput. Iar pentru a o lua de la capat, avem nevoie de curaj. Despre toate acestea am stat de vorba cu Dr. psihoterapeut Mara Priceputu.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste