Vulnerabilitatea bărbaților: o normalitate de care nu trebuie să fugim

În mod fals, s-a creat acea imagine de bărbat puternic, care rezolvă orice problemă și pe care nu-l doboară nimic. De parcă bărbații nu au voie să simtă tristețe, teamă, durere, frică, frustrare, iar dacă o fac automat, își pierd masculinitatea. E timpul să spargem acest tipar distructiv, care afectează nu doar bărbații, ci și femeile sau relațiile de cuplu.

 

Ce este, de fapt, vulnerabilitatea și de ce a căpătat ea conotații negative?

Gáspár György: Vulnerabilitatea este ceea ce trăim atunci când ne facem vizibile emoțiile, când nu avem niciun control asupra a ceea ce ar urma să se întâmple și când riscăm făcând ceva cu care nu ne simțim confortabil și nici nu suntem extrem de încrezători în noi înșine.

Timp de multe decenii – poate prea mult (dacă este să ne uităm în urmă…), vulnerabilitatea a fost echivalentul cuvântului „slăbiciune.

La nivelul simțului comun, vorbim despre vulnerabilitate atunci când încercăm să explicăm de ce nu funcționează ceva sau de ce s-ar putea ca o persoană să nu aibă succes în ceea ce întreprinde.

Fără doar și poate, atunci când suntem încercați de frică, îndoială, tristețe, dezamăgire sau de orice altă emoție dificilă, ne simțim vulnerabili și pentru că am crescut într-o societate în care vulnerabilitatea nu doar că era incomplet înțeleasă, dar era și desconsiderată, iar astfel s-a ajuns la cultivarea unei percepții negative.

Să luăm un exemplu obișnuit: o femeie care trece printr-o serie de momente dificile, din cauza unei despărțiri, suferă și este copleșită de multe emoții împovărătoare.

Dacă o observăm obiectiv, am putea spune că este vulnerabilă, și am avea perfectă dreptate. Doar că la fel de vulnerabilă a fost această persoană și în momentul în care s-a îndrăgostit de bărbatul pe care acum îl plânge (chiar dacă atunci, la început, nu a fost conștientă de vulnerabilitatea ei).

Și probabil că, atunci când se va îndrăgosti din nou, va fi și mai vulnerabilă. În concluzie, vulnerabilitatea este parte din condiția umană și, așa cum ne arată recentele studii de specialitate, aceasta este matca specifică atât pentru emoțiile negative, cât și pentru cele pozitive.

Din vulnerabilitate se nasc anxietatea, neliniștea, rușinea, vinovăția, invidia și gelozia, dar și compasiunea, iubirea, bucuria, încrederea, curajul. Atâta vreme cât ești viu, nu ai cum să nu fii vulnerabil.

Iar în momentul în care ți-ai pierdut capacitatea de a trăi vulnerabilitatea, ți-ai pierdut, de fapt, capacitatea de a mai simți.

Vulnerabilitatea stă la baza tuturor emoțiilor și sentimentelor. Cine crede că vulnerabilitatea este un defect personal, consideră că emoțiile sunt un defect personal.

 

Care sunt modalitățile prin care fugim de propria vulnerabilitate?

G.G.: Fugim sau amorțim vulnerabilitatea prin cele mai variate comportamente: de la implicarea excesivă în muncă, la amorțirea corpului prin consum de alcool și substanțe nocive și până la anestezierea trăirilor cu mâncare, shopping, sex ori violență fizică.

Dar există și strategii mai subtile sau, așa cum le numește Lewis Howes, prin „asimilarea unor măști. Acestea sunt niște paravane pe care le ridicăm între noi și ceilalți, dar și între sinele nostru și corpul biologic, încercând să ținem la distanță emoțiile înțepătoare și durerea afectivă.

Doar că noi, oamenii, nu putem să ne amorțim selectiv emoțiile – nu poți alege să simți doar curaj, forță, excitație și să ții departe neliniștea, dezamăgirea, incertitudinea.

De aceea devin aceste măști atât de periculoase, pentru că, încet și sigur, ne îndepărtează tot mai tare de esența noastră umană – producând o desprindere de cei din jur și de sinele autentic.

În revoluționara sa carte recent lansată, Măștile masculinității, Lewis Howes (un autor care se află deja la al doilea bestseller pe piața de carte americană și care, iată, este acum citat și în literatura noastră de specialitate) identifică nouă măști pe care oamenii le poartă pentru a-și ascunde vulnerabilitățile personale.

Este adevărat că el face referire, cu precădere, la bărbați, dar, ușor, putem recunoaște asemenea măști și pe fețele femeilor.

Astfel, vedem în jurul nostru oameni care sunt sufocați de masca stoicismului, de goana după materialism, de dorința de seducție, de pornirile agresive, de încercarea de a rezolva orice problemă cu umor sau ironie, de credința că sunt invincibili, de implicarea exagerată în competiții, de convingerea că le știu pe toate sau de iluzia că le sunt superiori altora.

Și, odată obișnuit cu aceste măști, este greu să mai faci diferența între cine ești tu cu adevărat și mecanismele defensive prin care încerci să ții vulnerabilitatea la o distanță sigură de tine.

 

Ce înțeleg bărbații prin noțiunea de „vulnerabilitate?

G.G.: Pentru majoritatea bărbaților, vulnerabilitatea este acel ceva pe care nu trebuie să-l arăți altora și de care trebuie să-ți fie rușine. Este cea mai mare dovadă că nu suntem niște bărbați adevărați.

Și ajungem să ne desconsiderăm și să ne simțim slabi sau nepotriviți în cele mai firești și obișnuite momente de viață:

atunci când ne întâlnim cu eșecul, când nu avem dreptate, când se dovedește că nu suntem perfecți, când ne sunt vizibile punctele slabe sau defectele, când ne cuprind emoțiile sau când nu avem vorbele la noi sau penisul nu ne intră spontan în erecție.

Dacă nu ești prosper în orice faci, dacă nu ești într-o formă fizică bună, dacă nu ești puternic psihic, dacă nu ești priceput la a repara lucruri și dacă nu ești capabil să seduci orice femeie îți place (sau bărbat, în funcție de caz)…, atunci ești orice, dar nu un mascul adevărat.

Mintea bărbaților analizează vulnerabilitatea ca fiind incompatibilă cu masculinitatea și cu puterea sau tăria de caracter.

 

Cum pot bărbații să-și accepte vulnerabilitatea?

G.G.: Consider că primul și cel mai important pas este să-și pună sub lupă propria definiție privind masculinitatea. Să ne întrebăm cu ce mesaje despre masculinitate am venit de acasă.

După care să îndrăznim a vedea ce înseamnă astăzi să fii un bărbat adevărat. Apoi, să ne identificăm măștile prin care ne intoxicăm și ne dezumanizăm pe zi ce trece.

Iar al doilea pas esențial este să punem la îndoială toate miturile pe care societatea le perpetuează despre vulnerabilitate.

Să rescriem convingerea că vulnerabilitatea este o slăbiciune, acceptând că aceasta este, mai degrabă, rudă cu sinceritatea și se aseamănă izbitor de mult cu curajul.

Să recunoaștem vulnerabilitatea ca parte a condiției umane – cu toții suntem vulnerabili, fără nicio excepție. Să nu confundăm vulnerabilitatea cu renunțarea la intimitate și spălarea rufelor murdare în public.

Evident, e normal să vorbim despre greutățile și provocările cu care ne confruntăm doar în prezența oamenilor care și-au dobândit dreptul de a ne asculta poveștile de viață.

Și să nu uităm că, oricât de tentant ar suna, nimeni nu se poate descurca de unul singur cu toate provocările vieții.

 

La ce ne ajută, bărbați și femei, să intrăm în contact cu propria vulnerabilitate?

G.G.: Cred că, pentru a fi cu adevărat fericiți, acasă și la serviciu, este necesar să ne implicăm cu adevărat în tot ceea ce facem.

Disponibilitatea de a recunoaște, a înțelege și a accepta propria vulnerabilitate oglindește profunzimea curajului nostru și asumarea obiectivelor de viață pe care ni le propunem.

Iar gradul în care ne ferim de vulnerabilitate este o măsură a anxietății și a înstrăinării noastre. Putem încerca la nesfârșit să fim perfecți și invulnerabili, dar să nu uităm că nu timpul, ci viața noastră se scurge.

Iar atunci când ne ferim să acționăm, pentru că nu vrem să devenim vulnerabili, ne sacrificăm atât oportunitățile, cât și relațiile.

Așa, după cum spune și psiholoaga Harriet Lerner, este tentant să pari perfect și invulnerabil, însă în acest fel de experiențe nu-i sunt specifice omului.

Iar atunci când nu ne asumăm vulnerabilitatea și ne sabotăm astfel șansa la împlinire, mai facem ceva extrem de nociv: stăm pe margine, începem să-i judecăm pe alții (mai ales pe cei care au curajul de a greși) și împărțim sfaturi.

Pentru că este mult mai ușor să critici și să faci pe deșteptul, decât să-ți asumi riscul de a fi văzut de ceilalți așa cum ești în realitate.

 

Cum să înțeleagă femeile că un bărbat vulnerabil nu este un bărbat slab, că nu e mai puțin… masculin?

G.G.: Am putea scrie o nouă carte despre acest subiect, al perspectivei femeilor asupra mas-culinității. Iar prima parte ar fi despre cum noi, oamenii, confundăm realitatea cu fantezia și cum ne sabotăm șansa la iubire și fericire.

Adevărul este că multe femei au un dublu standard: vor bărbați care să fie afectuoși și inteligenți din punct de vedere emoțional, dar care să nu se teamă și să fie mereu gata să le protejeze ca niște spartani adevărați.

Desigur că această așteptare nu este doar produsul minții lor, este cultivată de basme, filme și de postările exagerate din social media.

Însă adevărul adevărat este că niciun bărbat nu poate face în realitate ceea ce fac personajele din povești sau din peliculele Disney.

Și dacă te îndrăgostești de un bărbat impunător și cu răspunsurile mereu la îndemână (adică unul cu un nivel cognitiv foarte bine exersat), sunt șanse mari ca el să nu-ți poată oferi delicatețea și intimitatea emoțională pe care le primește prietena ta, care are un soț mai flexibil, tăcut sau înțelegător.

Fiecare femeie își poate dori mai mult de la partenerul ei și multe dintre ele chiar vor primi mai mult, dar niciuna nu va putea să ajungă la bărbatul perfect, atât timp cât acesta este compus dintr-o sută de caracteristici (multe dintre ele antagonice), specifice pentru o sută de bărbați diferiți.

Experiența din cabinet îmi arată că femeile condamnă sau judecă bărbații vulnerabili – pentru că li se face teamă de neprevăzut, pentru că nu sunt obișnuite cu un asemenea model masculin și pentru că nu au exemple feminine în familie care să le arate ce-ar fi de făcut în astfel de situații.

De aceea este atât de important – indiferent de gen – să ne căutăm modele de normalitate, să ne păstrăm mintea deschisă la nou și să rămânem cu inima ancorată în realitatea vieții de zi cu zi.

Bărbații se tem să fie vulnerabili și din cauza faptului că nu li se permite această libertate, iar tensiunea psihologică derivată dintr-o asemenea limitare e transformată în evitare sau acțiuni agresive.

Nu poți aborda un bărbat prin critică, cicăleală sau dispreț și apoi să te aștepți ca el să reacționeze precum Dalai Lama – să respire abdominal și să-ți spună pe un ton plin de compasiune: „Draga mea, îmi poți spune mai multe despre unde și cum greșesc față de tine?!.

Însă, dacă ai un start lin, potrivit pentru dialog, și îi spui cât de mult îl apreciezi și că alături de el te simți mai bună și mai încrezătoare în viitor, sunt șanse mult mai mari să reumanizezi bărbatul din relația ta și, astfel, să-i cultivi vulnerabilitatea – care-l poate face să se dovedească cel mai conectat, mai compasional și mai curajos bărbat din viața ta.

 

De citit:

Măștile masculinității, de Lewis Howes, Editura Pagina de Psihologie

Demult, ai învățat să te acoperi cu o mască. Te proteja, apoi a devenit parte din tine. Când o porți, te simți în siguranță, lumea nu știe cine ești cu adevărat. Te-ai obișnuit să înduri necazurile în tăcere.

Consideri că e de datoria ta să pui pâinea pe masa familiei. Ești curajos, crezi că nu ți se poate întâmpla nimic rău. Nu te lasă puterile niciodată. Ești bine informat, ai mereu soluții.

Ai devenit un cap de familie respectat, un profesionist adevărat, ai prieteni. Și totuși, te simți singur, nefericit, epuizat – ascuns în spatele măștii care a devenit o povară. Vrei s-o dai jos? Deschide cartea și ia-o cu începutul.

Gáspár György este psiholog clinician, psihoterapeut relațional gaspar@paginadepsihologie.ro, www.paginadepsihologie.ro

 

Foto: Shutterstock

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Vulnerabilitatea bărbaților: o normalitate de care nu trebuie să fugim
Vulnerabilitatea bărbaților: o normalitate de care nu trebuie să fugim

În mod fals, s-a creat acea imagine de bărbat puternic, care rezolvă orice problemă și pe care nu-l doboară nimic. De parcă bărbații nu au voie să simtă tristețe, teamă, durere, frică, frustrare, iar dacă o fac automat, își pierd masculinitatea. E timpul să spargem acest tipar distructiv, care afectează nu doar bărbații, ci și femeile sau relațiile de cuplu.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste