Parenting – De ce e necesară licența de părinte
Așa cum primim licențe la facultate și pentru exercitarea unei meserii, poate și cea de părinte, foarte dificilă de altfel, ar necesita câteva cursuri pregătitoare…
Este un lucru cunoscut că tulburările de dezvoltare sau de comportament ale unui copil se pot rezolva miraculos dacă sunt depistate până la cinci ani. Problema este că, tocmai în această perioadă din viață, copiii reprezintă o enigmă pentru părinții lor.
Încă din anii ’70, mai mulți psihologi, care studiau dezvoltarea atașamentului la copiii mici, au observat că rapoartele părinților privind comportamentul propriilor copii nu se prea potriveau cu ce văzuseră ei la copiii respectivi.
Chiar mai mult, s-au lămurit că tații sunt și mai „în afară“ decât mamele când e vorba de a-și cunoaște copiii, iar mamele, cu cât erau mai extroverte, cu atât erau mai înclinate să își considere copiii ca fiind mai sociabili, deși nu întotdeauna era cazul…
Citește și:
Lucruri interesante despre copii și dezvoltarea lor
Să faci copii poate fi un gest egoist
Ulterior, prin anii ’90, alți psihologi – care cercetau dezvoltarea temperamentului la copii corelând datele genetice cu măsurătorile de laborator efectuate de ei și cu rapoartele părinților – au ajuns la aceeași concluzie: mulți părinți nu-și cunosc copiii suficient sau nu știu la ce să se uite și să considere important.
Acum câțiva ani, pe când îmi strângeam date pentru doctorat și evaluam copii de grădiniță și clase primare, mă întâlnisem cu o problemă similară și foarte frustrantă: mulți părinți nu realizau că odraslele lor au o problemă (de comportament sau de relaționare cu cei din jur).
Mai mult, chiar dacă li se aducea la cunoștință, nu puteau accepta că este ceva real. Chiar dacă le confirmau și educatoarele sau învățătoarele!
Atunci, am tras concluzia că mulți părinți nu sunt pregătiți să aibă copii. Nici când îi fac și nici ulterior, când trebuie să îi crească. Nu sunt pregătiți poate nici sufletește, dar, în mod sigur, nici în privința cunoștințelor referitoare la ce îi așteaptă.
Acum câțiva ani, se punea în Parlamentul englez problema introducerii unei legi prin care cei care doreau să devină pentru prima dată părinți, să aibă obligația de a face un curs de parenting, în urma căruia să primească un fel de licență prin care să li se dea dreptul să aibă copii.
Dacă luau examenul. Dacă nu, să nu li se dea. Initiațiva, încă neadoptată până în prezent, s-ar justifica – spuneau cei din Partidul Laburist, inițiatorii proiectului – prin numărul mare de copii abandonați, neglijați, abuzați, precum și al procentului ridicat al delincvenței juvenile, toate puse pe socoteala proastei educații primite, în special de către cei din mediile defavorizate.
Această idee dă apă la moară unor evoluționiști, care au observat că omul ar fi dezavantajat, spre deosebire de animale, când e vorba de creșterea progeniturilor.
Adică, el are nevoie de sfaturi – fie ale celor mai în vârstă, fie profesioniste (cum ar fi cursurile de parenting sau sfaturile pediatrului și psihologului de copii) – pentru a-și crește corespunzător urmașii, în timp ce animalele fac totul „din instinct“. Adică, au scris în genele lor pachetul respectiv. Lucru în bună măsură adevărat.
Mulți părinți cred că, dacă își hrănesc copilul, îl îmbracă și îl duc în parc duminică, sunt niște părinți buni. Puțini citesc ceva despre nevoile copilului, stadiile lui de dezvoltare, tulburările posibile sau felul în care ar trebui să reacționeze copilul în anumite situații.
Pleacă din start cu ideea că ei nu pot avea decât un copil normal, „ca toți copiii“, și lasă în voia lui Dumnezeu ce se va întâmpla cu soarta lui. Uită dictonul că „diavolul stă în detalii“.
De Dragoș Cîrneci, doctor în psihologie, specialist în neuroștiințe. Lucrează în cercetare aplicată, dezvoltând produse pentru sănătate, mediul de afaceri. Este interesat de evoluția omului, precum și de provocările cu care specia umană se confruntă în lumea tehnodigitală de astăzi, http://dragos-cirneci.blogspot.ro
