Analfabetismul funcțional, de unde vine și unde ne duce

Între multele știri deprimante despre România este și aceea că rata analfabetismului funcțional la noi este una din cele mai mari din Uniunea Europeană.

Citește și:

De ce le sunt recunoscătoare profesorilor mei

Suntem la coada Europei pentru că nu citim

 

Dacă ești analfabet funcțional înseamnă că știi să citești, știi literele, dar nu înțelegi ceea ce ai citit. Analfabetul funcțional poate să reproducă verbal sau în scris un text, dar nu îl înțelege suficient pentru a-l folosi în alt context. Semnele grafice sunt recunoscute, dar conținutul de idei nu este înțeles decât, cel mult, la un nivel foarte superficial.

Există și noțiunea de analfabetism absolut. Conform definiției date de UNESCO în 1958, analfabetă absolut este o persoană care nu a învățat niciodată să scrie și să citească. Despre aceste persoane cu destin dramatic, vă recomand să citiți articolul de pe Recorder.ro aici

Persoanele cu probleme de analfabetism funcțional sunt cele care au urmat școala, și care fie au obținut o diplomă corespunzătoare unui nivel de educație, fie au părăsit școala înainte de a obține o diplomă (abandon școlar), dar care, în ambele situații, nu dețin suficiente competențe de bază. Știu să citească, dar nu le folosește la nimic.

De ce apare analfabetismul funcțional?

Sincer, cu tot regretul, din vina profesorilor, sau a majorității acestora. Și, cu un clișeu actual, din vina sistemului.

Atunci când principala metodă de învățare a elevilor români este memorarea, în defavoarea înțelegerii conceptelor, mecanismelor, contextului, etc, acei copii nu mai învață să facă legături, să gândească, să fie vii în relație cu ceea ce citesc. Memorează papagalicește comentarii la română ca să treacă BAC-ul și gata.

Mulți se întreabă de ce e nevoie să studieze literatura, ce treabă au ei cu Bacovia, Labiș, Sadoveanu sau Shakespeare. Sau ce treabă au ei cu Mihai Viteazul, Menumorut și alți morți.

Copiii nu fac legătura între biologia învățată la clasă și lumea din jur (decât dacă au în față un profesor care să îi ajute să o facă, să-i ducă într-un parc, să îi pună să identifice specii vegetale sau animale. Și aici am atins un punct critic: analfabetismul funcțional vine din preluarea pasivă a informației de către elev, fără a o digera la rândul său, fără a o aplica și integra în ceea ce face mai departe, ceea ce vede, ce citește, în general, în mediul său.

Și aici rolul profesorilor este crucial. Aud tot mai des despre profesori care nu le cer elevilor gândire, analiză personală, contribuția acestora. Le dau de învățat comentarii.

Sunt profesori care la rândul lor au tocit când s-au format, cred că asta e învățarea, de fapt. Și, ca un om abuzat în trecut, care la rândul său abuzează, le vor cere copiilor să tocească ceva și gata, aia e educația. Prăpastia între viziunea LOR despre învățare și realitatea științifică este cât Groapa Marianelor.

Dr. Nicolae Zamfir, președintele Societății Române de Fizică și membru corespondent al Academiei Române, spunea că: „Marea problemă a învățământului românesc constă în faptul că elevul nu înțelege utilitatea materiei pe care trebuie să o învețe. Astfel că «analfabeții funcțional» sunt rezultatul unui sistem de învățământ în care teoria nu a fost niciodată legată cu practica.'

Cum ar trebui să învețe elevii (și noi toți)

Realitatea științifică, aceea bazată pe studii riguroase asupra funcționării memoriei și a altor funcții cognitive, spune că repetiția („fără număr, fără număr') a unui material este contraproductivă, contribuie la uitare rapidă, și cere mai mult timp pentru fixarea informației.

Majoritatea elevilor de azi „tocesc' adică repetă de câteva ori informația unei lecții, până au senzația subiectivă că s-a fixat; de fapt, este o iluzie de memorare;  în realitate, dacă elevii sunt testați la intervale precise, după prima lectură a materialului, timpul de fixare în memorie este mai scurt, informația trece în memoria de lungă durată și tot procesul e mai plăcut pentru ei (neplăcerea tocitului este proverbială, nu cred că există cineva care se distrează repetând mecanic ceva, o poezie sau o lecție de istorie). Testarea repetată întrerupe uitarea.

Alt procedeu prin care uitarea poate fi întreruptă este asocierea informației (proces care ar trebui să fie activ, permanent) cu ceea ce elevul știe deja. Dacă a învățat despre Stefan cel Mare, să fie întrebat în ce măsură domnia lui a fost favorizată de alte evenimente istorice despre care a învățat deja.

Dacă învață despre chemosinteză, să fie provocat să facă o comparație cât mai detaliată cu fotosinteza. Doar un exemplu.

Așa cum în matematică nu poți învăța ecuații de gradul 3 decât dacă le știi pe cele de gradul 1 și 2, la fel, în orice alt domeniu, informația trebuie legată de ce  ceea ce elevul știa anterior. Și cel mai bine este să facă el asta, să digere, să analizeze, să reformuleze și să dea înapoi răspunsul legându-l de ceea ce mai știe.

A-l provoca să gândească, să reactualizeze, să fie activ în preluarea informației (și nu pasiv), asta face diferența între un viitor adult educat și un analfabet funcțional.

Supraînvățarea este utilă. Ceea ce englezii numesc „overlearning', investirea suplimentară de atenție în materialul respectiv. O recitire în plus, dincolo de pragul la care „simți că știi. „You never know what you dont know', mai spun englezii.

La a treia sau a patra lectură, elevii vor descoperi detalii pe care le-au ignorat anterior și care pot face diferenta sau care completează tabloul mai larg. Testarea, recapitularea la intervale de timp diferite fixează mai bine informația în memorie.

Cum e în Finlanda

În Finlanda, țara la care privesc cu jind toate celelalte când vine vorba de educație, copilul este asistat de educatori foarte bine pregătiți, cu studii superioare, cu 4-5 ani de pregătire pedagogică riguroasă. Să ai în față copii și să le deschizi mintea e chestie serioasă acolo, nu ceva marginal și neimportant cum e la noi.

În România analfabetismul funcțional este prezent prin existența unor absolvenți cu diplomă, dar slab pregătiți din lipsa cadrelor didactice calificate.

Toți absolvenții de facultate care nu se descurcă să se angajeze altundeva în timpul facultății și imediat după, aleg, cu strângere de inimă, să intre în învățământ. E ultima opțiune a lor, nu ar face-o dacă ar avea alternativă, ar fugi ca dracul de tămâie de catedră.

 

Literatura e viața însăși, asta ar trebui să știe elevii

Ajunsă aici, aș vrea să vă povestesc experiența mea de profesor al unui grup de copii de diverse vârste (între clasa a doua și a opta) pe care trebuia să-i învăț să scrie creativ.

Era un proiect extrașcolar și m-am gândit că, fiind atât de diferiți ca vârste, nu am cum să-i fac atenți la scrisul creative, dar pot să-i învăț să înțeleagă un text literar.

În marea mea îndrăzneală, am cumpărat de la Humanitas un audiobook cu vocea actorului Răzvan Vasilescu povestind, nici mai mult nici mai puțin decât „Metamorfoza' de Kafka.

Le-am pus copiilor CD-ul cu povestirea și opream din 10 în 10 minute ca să-i întreb ce mai face Gregor Samsa, ce i s-a mai întâmplat, ce cred ei despre atitudinea familiei lui Gregor, despre atitudinea lui… am obținut de la acei copii răspunsuri mai mult sau mai puțin nimerite, dar am obținut de la ei mai ales atenție. Se simțeau băgați în seamă și provocați, opiniile lor erau ascultate și asta le plăcea.

Vă reamintesc, erau copii de gimnaziu care discutau „Metamorfoza' lui Kafka, o parabolă abstractă! Cei mai mari au știut să-mi spună ce e parabola și unde au mai întâlnit-o: parabolele biblice).

Experimentul meu a durat câteva ore, timp de vreo două săptămâni, și concluzia mea este că oricine, la orice vârstă, poate și trebuie să fie provocat să gândească, să se exprime, să critice, să întrebe.

E cel mai stimulant mod de a învăța, mai ales dacă e vorba de științe socio-umane. Am mulțumirea că acei copii știu azi despre Kafka (mulți nu află niciodată).

 

„Ce treabă am eu cu Sadoveanu?'

La întrebarea: „Ce treabă am eu cu Sadoveanu?' (sau Eminescu, sau Shakespeare), întrebare legitimă a copiilor chinuiți de comentarii, eu aș răspunde așa: „literatura este viața esențializată într-o carte, dragă copile. Dacă înveți să înțelegi literatura, înveți cum să înțelegi viața, și te vei descurca mai bine în ea, în viață.'

Așa le-aș spune copiilor și le-aș cere să citească Tolstoi ca să învețe despre iubire și război, să citească Dostoievski și Shakespeare, ca să învețe despre viciu și abisuri sufletești, să citească Balzac, ca să afle despre moravuri în Franța secolului XIX așa cum nicio carte de istorie nu îi va învăța.

Literatura e viața decantată, părinții, înainte de orice profesor, ar trebui să le citească copiilor, și să discute cu ei despre ceea ce citesc. Cititul ar trebui să fie ceva comun și obișnuit, cum e respirația.  

Îmi amintesc cu plăcere de discuțiile intelectuale ale adolescenței mele, aveam colegi care citeau avid și vorbeam apoi cu ei despre poezie și filozofie, despre muzică de toate genurile, despre teatru și film.

Cu astfel de discuții și prieteni ajungi să înțelegi viața nuanțat, să fii tolerant, deschis, binevoitor cu marea diversitate a lumii.

Îmi amintesc cu mare, mare recunoștință de profesorii mei de literatură română și universală, cu care discutam de la egal la egal despre existentialism și structuralism (nu discutam însă înainte de a fi citit toată bibliografia pe acel subiect, chestie de respect, că doar nu te iei de brăcinari cu cei care știu mai multe decât tine), de profesoara mea de engleză, a cărei exigență m-a făcut să învăț pe de rost câteva sonete de Shakespeare, ca să pot „sta în față', să fiu competitivă alături de olimpicii ei, care deja recitau în engleza veche monoloage întregi.

Deși nu preda franceza, tot cu ea l-am descoperit pe Baudelaire în original, ea ne împrumuta cărțile ei de poezie și discutam poezie simbolistă când ne plictiseam de engleză.

Îmi amintesc de profesorul meu de literatură universală, mare iubitor de Dostoievski, care m-a făcut să-i citesc pe Lev Șestov, pe Evdokimov, ca să pot înțelege mistica din romanele dostoievskiene.

Unde sunt profesorii de acest fel între cei de generație mai nouă?!

Inutil să spun că eu nu am tocit în viața mea un singur rând de comentarii. Dar că am citit toate eseurile marilor critici literari despre romanele studiate la clasă, încă de la liceu. Și mi se părea normal și firesc să o fac, ba îmi și plăcea teribil să văd cum gândesc alții despre literatura care mă făcea pe mine să gândesc într-un anume fel. Literatura este un exercițiu de pregătire pentru viață.

Cred sincer că ignoranța care crește azi ne va duce la epidemii de intoleranță. Mi-e frică de viitorul României, viitorul în care vor pluti atâția analfabeți funcționali și absoluți.

Câteva cifre care să ne dea fiori. Ei sunt viitorul țării:

România alocă atât de puțini bani pentru educație an de an, încât nu e de mirare că rezultatele sunt îngrijorătoare. Nimic nu se face fără bani, fără profesori plătiți decent, care să vină la catedră relaxați, motivați și bine pregătiți, fără școli bine dotate și curate, fără laboratoare echipate, etc.

Apoi, criteriile de admitere la liceu sunt catastrofale, așteptările sunt atât de mici încât elevii nici nu-și mai dau silința să fie competitivi. La asta se adaugă lipsa unor modele, faptul că ei văd peste tot cum nonvalori umane ajung sus de tot în ierarhia socială, la vârf în politică, etc.

În 2012, peste 58.000 de elevi au intrat la liceu cu medii sub 5. Ei reprezintă 34% dintre elevii intrați la liceu, mulți dintre cei admiși în clasa a IX-a având media 2. Dublu față de 2011. Practic, toți aceștia au devenit liceeni fără carte, cu șanse mici de a trece bacalaureatul peste 4 ani. Și ei sunt viitorul României…

Aproape 40% dintre elevii români au dificultăți să citească și să înțeleagă un text și pot rezolva doar exerciții elementare la matematică.

Studiul, realizat pe 510 000 elevi în vârstă de 15 ani din 65 de țări, mai arată că elevii români sunt cel mai puțin motivați să învețe, dintre copiii care au luat parte la cercetare. Cu cei 40% de elevi aflați în situația de analfabetism funcțional, România este aproape ultima din UE, fiind urmată doar de Bulgaria.

Spuneți și voi…

Foto:123rf.com

Comentează și tu
Recomandări
copil care sta cu genunchii apropiati de cap
19 Noiembrie – Ziua Mondială de Luptă pentru Prevenția Abuzului și Violenței asupra Copiilor

Și azi îmi amintesc de discuția dintr-o zi când amicul A., un adult de 30 și ceva de ani, mi-a povestit cum mama lui îl bătea când era mic „până leșina ea de la efort’, cu tot ce găsea primprejur. „Azi sunt anxios, depresiv, mi-e frică și de umbra mea. Cu mama am mai rezolvat, […]

Citeste
Neîncrederea la români: de ce ne este fatală
Neîncrederea la români: de ce ne este fatală

Simptome colective de dezgust, laolaltă cu o stranie adaptare la climatul general bolnav și un scepticism tot mai răspândit. Aceasta e impresia mea când citesc online reacțiile oamenilor la politica de azi. Un fel de depresie colectivă, iritabilitate surdă și senzația de lipsă de perspectivă. Dar iată de ce eu cred că nu ar trebui să cădem pradă acestor senzații.

Citeste
Jurnal de voluntar în Vama Veche
Jurnal de voluntar în Vama Veche

Am fost de 1 Mai la Vama Veche, în calitate de voluntar, într-un proiect de „harm reduction” al A.L.I.A.T (Alianța pentru Lupta Împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor).

Citeste
Analfabetismul funcțional, de unde vine și unde ne duce
Analfabetismul funcțional, de unde vine și unde ne duce

Între multele știri deprimante despre România este și aceea că rata analfabetismului funcțional la noi este una din cele mai mari din Uniunea Europeană.

Citeste
Câteva întrebări despre femei, sex și „transghenderi”
Câteva întrebări despre femei, sex și „transghenderi”

Citesc zilele astea, cu stupoare, că oficiali din Vrancea și membri ai Coaliției pentru Familie au blocat un nevinovat eveniment pe tema discriminării femeii. Pe scurt, niște elevi din Focșani au încercat să organizeze o conferință despre discriminarea de gen.

Citeste
Tot despre incidentul de la Muzeul Țăranului Român și tradiționala intoleranță românească
Tot despre incidentul de la Muzeul Țăranului Român și tradiționala intoleranță românească

Pentru că am mai scris un editorial despre incidentul din 4 februarie de la Muzeul Țăranului Român, reiau acest subiect, de data aceasta pentru a reproduce integral comunicatul de presă dat de regizorul Cristian Mungiu în această privință. Vă recomand să îl citiți și să meditați la ceea ce singurul regizor român laureat cu Palme dOr spune despre această nefericită întâmplare, care ne mânjește peste tot în percepția lumii (și nimănui din oficialii de aici nu pare să îi pese):

Citeste