Lumea mai simpla a copilariei mele
Am crescut la bunici, intr-un sat din Moldova, unde vara mirosea a iarba cosita si a praf, a floare de rasura si a rozmarin. Camara bunicii mele mirosea imbatator a menta si musetel, cele doua plante medicinale din care ne facea ea ceaiuri… Apoi mirosea si a canepa curata sau a malai proaspat venit de la moara. Si azi, cand miros rozmarinul, am senzatia aceea proustiana de revenire brusca si magica in alt timp, de suspendare a prezentului, de imortalitate.
Un vis frumos, care revine in perioadele cand imi merge bine si sunt fericita, este cel in care am in somn o senzatie puternica de miros de ceai de musetel.
Amintindu-mi de toate acestea, de copilarie, de cele mai intense senzatii avute vreodata, contemplam deunazi o fetita venita cu mama ei in parc. Mama vorbea la telefon, era evident ca detine o slujba cu responsabilitate, si fetita butona un iPad, dupa care tanjeam eu.
Reflexul nu a fost sa judec: „Ce mama denaturata, nu-i acorda copilului atentie, dar il parcheaza in fata unei jucarii stimulante, ca sa scape de el“. Ci sa ma intreb ce farmec poate avea jucaria de tine in priza, fara sa-l plictiseasca, un copil de vreo cinci ani?
Nivelul meu tehnic la cinci ani era de construit abil niste castele de noroi, de framantat, alaturi de bunica mea, aluat de cozonac, sub supraveghere stricta, de chinuit pisica si de alergat prin marginea padurii dupa fragi. Ce copilarie diferita de a fetitei cu iPad!
Mai buna? Nu stiu, doar diferita. Si o sursa permanenta de nostalgie, o copilarie cu experiente diverse si de neuitat. O copilarie plina de senzatii care se actualizeaza si azi, in vise sau atunci cand miros rozmarin.
Sunt sigura ca cei care azi sunt fluenti in limbajul hipertehnic vor fi mult mai adaptati la mediu decat mine peste 15-20 de ani. Lumea este cea care este, inutil sa spui ca „era mai bine pe vremea mea“. Fiecare isi doreste sa aiba un copil competent, adaptat si competitiv in epoca in care ii este dat sa traiasca, sa se descurce intr-un job care necesita o minte antrenata pe ceea ce va fi nevoie atunci, in acel moment istoric…
Dar nu ma pot abtine sa cred ca e mult, e prea mult, ca parintii sunt deja depasiti de cererile tehnice ale copiilor, copiii insisi fiind tinta unui marketing insidios al companiilor de jocuri sau de trasnai robotizate, de cand sunt foarte mici. Omul nu a evoluat cu iPad in mana, ci alergand pe coclauri.
Poate ca tehnica ne modifica deja cablajul cerebral, copiilor de azi, cu siguranta, dar nu stiu daca e bine. Stiu doar ca pustimea de azi, care duce in lesa un robotel care imita perfect un canis, va avea mult mai putine amintiri…
Ma puteti urmari si pe www.iulialexa.com
Foto: shutterstock.com
