„Medicii nu vorbesc de… frica.“ Etica medicala in Romania si Legea Tacerii care produce monstri precum Burnei

Publicam azi partea a doua a interviului cu Marius Uscatu, medic ortoped, supraspecializat in chirurgia ante-piciorului, despre sistemul medical romanesc, cel care a produs „personaje“ precum chirurgul Gheorghe Burnei. Investigatiile scot la iveala tot mai multe dovezi despre operatii inutile, gresite, care au nenorocit multi copii-pacienti. Dar lumea medicala, in coplesitoarea ei majoritate, continua sa il apere pe Burnei. De ce?

 

 

I.A. Revenind la scandalul chirurgului Gheorghe Burnei: de ce nu au protestat medicii?

M.U. Codul Deontologic, art. 37, iti interzice sa apreciezi activitatea profesionala a unui coleg, pedeapsa merge pana la interzicerea dreptului de libera practica.

Asta a spus-o presedintele Colegiului Medicilor, el insusi ortoped, care s-a ante-pronuntat in privinta lui Burnei afirmand ca e un inventator, un pionier, ca nu ar trebui denigrat de catre ziaristi, etc.

Sa zicem ca eu, subordonatul lui Burnei, vad ce face el acolo in sala de operatii, apreciez un tratament ca fiind incorect.

Legea ma obliga sa adresez o scrisoare medicala celui care a gresit, adica lui Burnei. Ce urmeaza? Burnei imi da cu ea in cap.

Sa zicem ca ma duc la forul superior, adica la Colegiul Medicilor. Unde sef e Burnei. Imi mai da o data in cap cu scrisoarea.

Sa zicem ca nu ma las si ma duc la Comisia de Sanatate a Ministerului, unde sef e… tot Burnei! Si mi-o mai iau o data.

Sunt nemultumit, ma duc la Comisia de Disciplina a Colegiului Medicilor din Romania, unde sef e… Burnei si mi-o mai iau o data…

Sa zicem ca nu ma las si ma duc la expertiza medico legala. Unde seful expertilor pe ortopedie pediatrica este Burnei… trec si de asta, ajung la Societatea de Ortopedie Pediatrica din Romania. Unde sef e Burnei…

M.U. Acesta este sistemul UMF-urilor. UMF-istan, cum ii spun eu, un sistem dinastic, unde functiile se mostenesc din tata in fiu. Dinastii universitare unde se ajunge la consangvinitate. Burnei era seful Comisiei de Ortopedie a Ministerului Sanatatii.

Comisia decide ce implanturi se folosesc in Romania, ce firme patrund si ce firme nu, ce bani se folosesc, ce medicamente se folosesc si care nu, ce se compenseaza si ce medicamente nu se compenseaza, ce investitii se fac, toate astea sunt decise de comisiile de specialitate ale Ministerului Sanatatii.

In primavara lui 2015, ministrul Banicioiu a decis aplicarea criteriilor legale de incompatibilitate a membrilor Comisiilor de Sanatate. Cei care erau in comisii de sanatatate nu trebuiau sa aiba legaturi cu firmele „pharma”.

In momentul acela au plecat (90%) majoritatea celor din comisii. Cei ce au plecat erau incompatibili din acest punct de vedere, aveau dubla apartenenta. Dupa o jumatate de an au revenit.

As spune ca medicina romaneasca este egala cu 0. Din cauza unora ca Burnei, care nu au permis oamenilor competenti sa ajunga la niveluri decizionale in Sanatate. Va rog sa discutati cu rezidentii lui Burnei.

Povesteste Dr. Marchitan, acum ortoped in Franta: cum sa inveti de la dansul? Eu, cand am plecat in Franta, am sters cu buretele cei 6 ani de facultate aici si cei 6 de rezidentiat si am luat totul de la 0. Aici nivelul medicinei este zero, nu prea ai de la cine invata. Trebuie ras tot.

La Colegiul Medicilor sunt aceiasi sefi din UMF-istan.  Chiar daca au patruns in Colegiu si 10% medici tineri si dornici de schimbare, ei sunt depasiti numeric de cei din UMF-istan, care decid curricula fiecarei specialitati medicale, medicina e la cheremul lor.

Dintre sefii UMF-istanului, putini au rezidentiatul luat pe bune, restul l-au luat pe cai ocolite, deci nivelul de competenta e foarte redus. Cazuri ca Burnei sunt zeci. El a si avut un talent special de a-si face PR. Chema jurnalisti, hai sa va arat eu operatia cutare. Jurnalistii au luat plasa!

 

I.A. De ce nu au vorbit medicii?

M.U. Probabil ca medicii din clinica lui sufera de sindromul Stockholm, sunt niste victime, au comportamentul modificat si nu mai judeca obiectiv. Plus ca au frica zilei de maine: de fapt, asteapta clarificarea situatiei actuale din clinica.

Eu, medic, ajuns la clinica lui X (si e foarte greu sa ajungi intr-o clinica din Bucuresti), daca ma impotrivesc sefului, risc sa zbor nu doar de acolo, ci din orice inseamna medicina in Romania. Cum sa fac asta dupa zeci de ani de munca? Am familie, rate, etc.

Cine si-ar anula toata cariera ca sa riste un gest de fronda? Stiind ca nu are nicio sansa sa schimbe ceva? Eu poate stiu ca imi sacrific cariera, dar am o sansa sa indrept ceva. Medicii nu vorbesc.

Jurnalista Luiza Vasiliu a plecat la aceasta lupta grea aproape singura. Toata lumea ii spunea ca Burnei e inatacabil, ca televiziunile sunt de partea lui, si cel mai greu a fost sa convinga familiile copiilor sa vorbeasca. De ce era greu?

E frica teribila a parintilor unui copil de alti medici, care s-ar putea razbuna pe copil. O frica justificata, din pacate, de comportamentul multor confrati.

Daca eu, tatal copilului X, vreau sa il denunt pe medicul cutare, ma tem ca toata viata voi fi persecutat de catre toata clasa medicala pentru simplul fapt de a fi indraznit sa denunt alt medic. Exista zicala „Corb la corb nu-si scoate ochii“.

 

I.A. Si totusi, cum ramane cu Burnei, inovatorul?

M.U. Eu ma voi situa mereu de partea medicilor care incearca sa isi depaseasca limitele. Sa va explic de ce: in SUA, din cauza multimii proceselor de malpraxis, se practica o medicina „defensiva”, cu rezultate adesea inferioare celor din Europa.

De pilda, deformatiile pe care eu le operez in Romania, cand ma duc cu ele in Franta, se uita la ele medicii ca la ceva exotic.

Acolo ei nu mai vad asa ceva, pentru ca acolo oamenii se opereaza „la timp”, si nu ajung cu picioarele grav deformate.

Cazuri ca ale mele sunt operate rarisim in America. Chirurgii refuza principial sa le opereze, pentru ca exista un mare risc sa nu iti iasa lucrurile bine, sa se intample ceva intraoperator, si atunci prefera sa opereze cazurile simple, iar pe cele complicate le refuza.

 

I.A. De ce? Si ce a gresit Burnei cand a experimentat?

M.U. Pentru ca pacientii stau cu avocatul la usa si consecintele sunt fabuloase, procese de milioane de dolari. Ceea ce a dus la evitarea acestui tip de operatii complexe (cel putin in domeniul meu). De frica esecului, asta e medicina defensiva.

Acest tip de chirurgie percutanata, pe care o practicam noi, francezii, spaniolii si cativa italieni, a fost inventata in America, de catre unii specialisti numiti „podiatri“. Podiatria e o specialitate medicala, dar ei, podiatrii, nu sunt chiar medici.

Insa au primit dreptul de a executa chirurgie pe ante-picior. Doi dintre podiatri au dezvoltat tehnici exceptionale, dar ei erau considerati aproape niste paria in medicina, doar pentru ca nu erau chirurgi. Nu erau chirurgi ortopezi, cu 6 ani de facultate si 6 de specialitate.

Atunci asociatiile ortopezilor din SUA nu au acceptat timp de zeci de ani acele procedee. Le-au refuzat, ceea ce a dus la un mare regres, o intarziere de peste 30 de ani in America in acest domeniu.

Abia acum, noi, europenii, dupa ce am perfectionat aceste procedee, mergem sa facem cursuri la ei, sa ii invatam ceea ce ar fi putut sa ii invete americanii lor. In America, unuia dintre acesti chirurgi i s-a interzis sa practice asa ceva la el acasa.

S-a dus in New Mexico si in Europa. A propagat aceste operatii in lume, dar in America nu era legal. Vazand acum americanii progresul, au acceptat sa vina europenii la ei sa-i invete aceste tehnici.

Dar a fost o lunga perioada o mare blocada, nu puteai tu, ca european sa publici in revistele si tratatele lor, care sunt referinta domeniului in lume. Ei refuzau orice idee venita din Europa pe filiera podiatrilor. Asta inseamna orgoliul in medicina si rejectarea inovatiei. Deci se intampla si la case mai mari.

Sigur ca inovatia presupune un grad de risc. Colegii mei din Franta m-au intrebat cum de am avut curajul sa inovez eu la o clinica privata din Romania.

Pentru ca tu, ca medic, trebuie sa ii spui pacientului: „Uite, eu iti fac un procedeu, pe care l-am perfectionat, conceput, etc., incerc sa fac o treaba mai buna decat se face in mod normal. Accepti impreuna cu mine accest risc?“

Il pui in legatura cu alti pacienti operati, ii arati rezultatele tale precedente, ii spui: „astea sunt rezultatele, sunt mai bune decat la modul de operatie clasic, si atunci ei iti dau permisiunea sa facem treaba impreuna altfel.“

Deci este un lucru asumat si prezentat inainte de operatie, astfel incat pacientul este informat asupra consecintelor, iar daca dai rateuri, le poti ulterior corecta prin mici interventii „de retus”.

Asta duce la progres, lucru care nu prea se intampla in spatiul anglo-saxon, unde avem o medicina defensiva: e foarte comod sa stai intre protocoale. Acolo spui: „Am calculat unghiul cutare si nu ies din protocolul respectiv. Sunt asigurat si toti avocatii din lume imi vor da dreptate“.

Dar asta nu inseamna deloc inovatie in medicina. Trebuie sa treci un pic de asta, cu curaj, si da, sa iti risti in fiecare secunda cariera.

Mi-ar fi fost foarte usor sa iau tratatul de chirurgie sa ii spun pacientului: „te tratez asa“.

Si nu va veni nicio comisie de malpraxis sa ma intrebe de ce am facut asa, mai altfel, cand eu trebuia sa fac treaba conform cartii.

Deci, uneori protocoalele sunt foarte bune si ne lipsesc (in cazuri de urgenta, fracturi, etc., trebuie sa pui mana imediat pe carte sa iei o decizie; ai vazut acolo ca fractura se numeste 35-B1 si nu stai sa te gandesti ce ai de facut, stii imediat, pentru ca acel procedeu este bine protocolat).

In cazul fracturilor decizia trebuie sa fie foarte rapida. Nu prea se intampla, in cazuri rare, de tumori, cazuri exceptionale unde participa o intreaga echipa multi-disciplinara si unde ai obligatia sa te consulti si cu confratii tai, din tara sau din strainatate.

Eu comunic frecvent cu colegii mei din Franta si ne trimitem radiografiile si ne cerem reciproc parerea. Daca el opereaza pacientul asa cum i-am spus, imi trimite feedback. Daca am si eu o dilema, il sun pe cutare coleg din Franta si il intreb. Asta inseamna colaborare.

Dar pentru asta trebuie sa fii cunoscut in lume, sa calatoresti, nu sa mergi la congrese pentru turism, ci sa ai legaturi cu oamenii de acolo, sa ii vizitezi, sa ii primesti la randul tau in vizita, sunt schimburi care necesita timp si ceva mai putin orgoliu. Ca admiti ca te duci acolo sa inveti.

In Romania, optica e astfel: am avut in 2015 la UMF Craiova un curs de chirugia piciorului, unde au fost invitati doi straini, seful societatii de chirurgia piciorului din Spania, A.V. si M.M., un medic francez exceptional. Al doilea a spus ca nu poate veni dar m-a trimis pe mine, de la Bucuresti.

A spus: „eu nu pot veni, dar la Bucuresti e doctorul Uscatu, stie exact ce fac eu, facem lucrari impreuna pentru congrese internationale, si va veni sa prezinte ideile mele si conceptiile lui“.

OK, am fost si am prezentat, am vorbit vreo 8 ore, acolo erau vreo 85 de chirurgi din Romania, unii profesori universitari, altii sefi de sectie sau medici primari. La final de curs am primit o diploma, pe care scria: „Diploma de formator in chirugia piciorului“. Bun.

M-am dus la Minister sa imi recunoasca calitatea mea de formator in chirurgia piciorului. Mi s-a spus „nu“. „De ce?“ intreb eu. „Pentru ca ai trecut de aceasta regula: in Romania formatorul nu poate avea o calitate profesionala/didactica inferioara formabilului.

Adica eu sunt un oarecare medic specialist, nici macar primar, nicidecum profesor, eu nu am voie sa predau cursuri unui profesor. Nici macar unui medic primar. Pentru ca eu sunt sub el. Asa sta scris in raspunsul primit de la Colegiul Medicilor.

Am sustinut cursuri in Franta si in Spania, iar in sala erau chirurgi importanti din lume, unii dintre ei profesori, si niciunuia nu i-a fost rusine sa invete de la un medic roman.

 

I.A. Cum se poate schimba aceasta regula?

M.U. Facem tot sistemul tabula rasa, pentru ca e defect. Eu sunt azi in razboi cu Colegiul Medicilor. Vicepresedintele CMR s-a pronuntat denigrator la adresa mea, intr-o scrisoare oficiala a afirmat ca eu am mai putine calitati din punct de vedere didactic, cat si in exercitarea propriei specialitati.

Presedintele Colegiului din Romania, el insusi ortoped, i-a luat apararea in fata mea, in scris. Atunci am depus o avertizare de integritate.

Exista Legea 571/2004, asa-numita a „avertizorului de integritate”: daca esti persecutat de catre o institutie de stat, pe motivul ca ai vorbit impotriva lor, si ei te persecuta, te poti considera la adapostul legii.

Este razboiul in care s-a aflat si Vlad Voiculescu cat a fost la Minister, cu cativa consilieri in jur, unii dintre ei doctori. Pentru ca dureros in Romania este ca nu s-a atins o masa critica pentru reforma. Majoritatea doctorilor vor mentinerea situatiei actuale.

Daca de maine cel mai mic salariu al doctorului este 3000 de euro, ei ar spune NU. De ce? Pentru ca unii dintre doctori castiga si 50.000 de euro lunar. Daca le dai oficial doar 3.000, este evident ca nu mai pot castiga 30.000.

Din propria declaratie de avere rezulta ca Burnei castiga numai de la stat multi bani pe luna, mii de euro: Sef de clinica, Profesor, Prodecan la UMF, Colegiul Medicilor, Comisia de Sanatate, toate comisiile si comitetele. Nu mai vorbesc de platile informale, daca or fi fost (aici se pot pronunta doar magistratii).

Prof. Dr. Ioan Lascar, la fel: 7-8000 de euro pe luna de la stat! Deci, pana la urma, e vorba despre bani. Si sunt bani care nu se gasesc in nicio tara civilizata.

In Franta, unde medicul este platit bine, ajunge, cu experienta, intr-o clinica de stat, cu garzi, cu nopti pierdute, la vreo 7.000 euro pe luna… La 50-60 de ani.

Ai nostri rad de ei. Sumele vehiculate nu sunt povesti, sunt lucruri demonstrate de procurori.  Daca, din afirmatiile pacientilor anchetati, Burnei cerea de la un pacient 40.000 euro pentru o tija, ce sa zicem?

Tija de 40 000 euro poate fi doar una personalizata, conceputa in laboratoare specializate, pentru cazuri extreme (tumori, etc).

Din copiii dusi de doamna despre care v-am vorbit la operatii in Germania, putine familii au vrut sa vorbeasca. Restul, Omerta, legea tacerii, frica, Stockholm!!

Si se intampla si in cazuri foarte grave, unde s-a produs decesul pacientului, chiar si acei parinti refuza sa vorbeasca. E frica de ziua de maine, de razbunarea potentiala a clasei medicale. Din punct de vedere psihologic inteleg aceasta frica teribila.

Tu, ca medic, te afli intr-un sistem inchis, impenetrabil, esti „in interiorul Mafiei”. Poti iesi din Mafie fara sa te distruga? Foarte greu.

Burnei nu a fost arestat initial pentru malpraxis, ci pentru luare de mita, dupa referatul procurorilor. De fapt, probarea malpraxis-ului este anevoioasa, uneori dureaza ani de zile.

Jurnalista Luiza Vasiliu a contactat medici sa o ajute in ancheta ei despre Burnei si nu a fost sprijinita de nimeni.

„Nu ne bagam, personajul este intangibil.“ Nu au avut curajul si determinarea necesare. Si jurnalistii au nevoie de curaj pentru asa ceva. Daca spui ceva despre dinozaurii din sistem si ai rate de platit si seful iti spune ca nu mai vii la munca de maine pentru ca te-ai pronuntat public impotriva nu stiu cui…

Presa este si ea un sistem poate la fel de corupt, dependent de niste patroni, de niste bani. Medicii? Vorba ortopedului Marchitan, doar daca ai tendinte suicidare poti sa reclami un sef ca Burnei, esti considerat din start nebun.

Eu, ca ortoped de adulti, nu pot sa ma pronunt pe ceea ce face el pentru copii, ma impiedica atat lipsa de competenta in domeniu, cat si etica profesionala, dar si acel Cod Deontologic Medical, iar incalcarea sa se plateste aspru, pana la pierderea dreptului de libera practica.

S-au intrebat unii colegi medici de-a lungul vremii: „Oare nu il putem opri?“ Si tot ei spuneau: „Da, il putem opri, dar am si eu o familie de crescut. Maine ma zboara din tara, din medicina, din orice, si nimeni nu ma crede pe mine. Si toata presa e de partea  lui“.

Oricine ar fi iesit in presa pana acum 2 saptamani era ingropat, nu era ascultat. Au mai fost 2 scandaluri cu el daca va amintiti, unul cu reclamatie de malpraxis si altul cu o rezidenta pe care a agresat-o si filmul agresiunii a ajuns la presa. Si?

Se afirma despre el ca e un tip violent, povesteau unii parinti cum urla la ei, ca de ce au stat asa cu copilul? Maine programare la operatie!

Normal ca parintii aceia, daca erau putin mai informati, cautau si alte pareri. Veneau la alti medici si auzeau ca nu trebuie operatie… Intrebarea lor: eu pe cine sa cred? Pe marele profesor sau pe tine, un specialist „oarecare“?

 

I.A. Cum e sistemul in Franta?

M.U. Eu am plecat in 2004 in Franta ca sa invat chirurgia ante-piciorului si am sters cu buretele cei 6 ani de rezidentiat din Romania. Eu in Romania, timp de 6 ani, nu am pus mana pe bisturiu. Si eram chirurg, da? Asa se intampla in toate specialitatile chirurgicale, toti de acolo stateau si adulau …zeul.

Cand misiunea profesorului este: iei rezidentul de anul I, il pui sa opereze, il controlezi, e ca si cum ai opera tu daca ii arati toate gesturile, asta e misiunea profesorului si asta trebuie sa faca rezidentul: sa fie lasat din anul intai sa opereze! Or ei nu erau lasati nici in anul V!

Si ajungeau specialisti ca si mine, fara sa fi operat o data. Dupa 6 ani de specializare mi-am cautat loc de munca in tara. Eram ortopedul perfect incompetent venit din Bucuresti, fara sa fi operat o data in viata mana intai!

A opera ca „mana a doua“ e ca si cum ai face sex de la distanta. Asta e sistemul medical. In Franta, in prima zi mi s-a zis: ai pacientul X, il bagi in sala de operatii si il operezi, te priveste, vorbesti cu anestezistul, cu asistentele, te descurci, etc.

Am operat prima data pe un pacient francez. Si nici macar nu m-a supravegheat seniorul sa vada ce fac. Incredere totala. Acolo rezidentul de anul V facea operatii pe care niciun profesor nu le face in Romania. Iar la nivel de an V ei deja ii invatau pe cei de anul I.

In anul V de rezidentiat erau super-seniori, cei care faceau toata treaba erau cei tineri. Si era vorba de tineri veniti din Est, sud-americani, magrebieni, indieni, etc. Cu toate astea, e un sistem foarte bine rodat, care ii identifica pe cei care nu fac fata.

Aici insa, chiar si cei mai incompetenti ajung profesori si decid soarta medicinei, soarta noastra, a tuturor pacientilor. Ce medicamente se cumpara, ce bani se cheltuie. E terifiant.

Abia acum incepe sa iasa la iveala 1 la mie din ceea ce se intampla in sistemul romanesc de sanatate, cu Hexi Pharma, si cu Colectiv, si cu Burnei. Realitatea e mult mai grozava de atat. Dar pentru ca toata lumea se teme…

 

I.A.  Ce se intampla la revenirea in tara?

M.U. Eu am vrut acum vreun an sa scriu un articol despre cum sunt primiti cei ca mine, veniti din Occident aici, de catre baronii spitalelor din Romania. Si aveam nevoie de cazuri. Am incercat sa gasesc medici care sa vorbeasca, sa spuna ce se intampla in sistem.

Am vorbit personal cu zeci de medici, iar cateva mii erau, indirect, la curent cu acest demers. „Hai, mai, sa vorbesti, da-mi un interviu, poti sa dai si declaratie anonima…“ Ei bine, NU.

S-au gasit doar 3 oameni, unul plecat la Zurich, unul la Londra si unul la Bruxelles, care au vorbit despre sistemul cel putred, si a iesit un articol din care doar unul era in Romania (eu), vorbind despre baronii spitalelor si cum ii rejecteaza pe cei care vin din Vest si vor sa perfectioneze medicina romaneasca.

Deci nu am reusit sa gasesc oameni care sa vorbeasca. Imi scriau ca sunt de partea mea, dar ca le este frica, au o cariera, un loc caldut, nu vor sa il piarda, sunt la o clinica de stat… „De ce sa vorbesc, daca oricum nu se intampla nimic?!“

Deci nu e de mirare atitudinea de tacere a medicilor, e o atitudine anti-reformista. Situatia actuala, cu asigurari centralizate, cu sistem piramidal si anti-concurential, cu clinici si profesori autocrati, lor le convine. Cui nu ii convine, emigreaza. Sau se zbate ca mine, in privat.

In privat e foarte greu, pentru ca trebuie sa convingi pacientii sa beneficieze pe bani de niste servicii de care ei pot, teoretic, beneficia gratuit la stat. Cand mai exista 500 de ortopezi in tara, cum pot eu sa il conving ca ceea ce fac eu, pe bani, si nu putini, e mai bun decat ceea ce face un profesor de la un spital de stat ?

Dar e vorba de rezultatul final. Cand trebuie sa dai 6-7-8.000 de RON pe o interventie chirugicala, multi se gandesc: dau 1.000-2.000 la medicul de la stat si cu asta basta, am scapat „mai ieftin”. Fara sa se gandeasca la cheltuielile finale, care sunt mai mari.

Te duci la spital de stat gandind ca este mai ieftin si poti avea un esec potential, care te poate costa finalmente de 10 ori mai mult. Nimeni nu gandeste ca asta e calitatea, iar calitatea se plateste. Specialitatea mea e una scumpa.

In cazul operatiilor mele, un surub costa chiar si 500 de lei, iar uneori sunt obligat sa pun 8 suruburi la o operatie, iar operatia in total costa 6.000.  Deci, de ce nu plateste statul suruburile? Aici e problema. Daca am intra intr-un sistem concurential de case de asigurari private, ar fi altfel.

Nu ma refer la privatizarea spitalelor, marota anti-reformistilor din 2012 incoace. Este vorba doar de o gestionare eficienta a fondurilor existente (7 miliarde de euro anual).

In Franta exista concurenta reala intre stat si privat. Pacientul poate sa mearga fie la stat, fie la clinica privata. Plateste la fel, adica 10% din valoarea intregii facturi de tratament. Sigur ca la privat e lux mai mare, esti tratat mai bine. De ce mai exista deci sistemul de stat?

Pentru ca sunt spitale reputate, la care pacientii se duc (sa zicem Lyon Sud, ca acolo e faima de medici buni). Plus ca la stat vin cazurile sociale, batrani, etc., care nu se pot trata la privat.

Deci, in afara caracterului social, exista si faima spitalului de stat, care intra in concurenta cu clinicile private: este o concurenta reala si o emulatie, din care pacientul are numai de castigat. El poate sa aleaga.

Eu, pacient, ma duc sa-mi pun proteza de sold la un spital de stat si platesc 10% din valoarea facturii, sau la un spital privat, si platesc tot atata. Cei 10% se compenseaza ulterior printr-o asigurare complementara de tip mutual.

Deci pacientul nu plateste nimic, pentru un serviciu pe care in Romania il plateste 100% in sistemul privat. Cresterea calitatii reprezinta cheia problemei noastre.

Si ajungem la Legea Sanatatii propusa in 2012, care a fost respinsa de toti, de R.A. si tot restul de medici din Romania, pentru ca ar fi produs o concurenta reala.

Acestia ne-au speriat cu vanzarea tarii, cu investitori straini care vor sa cumpere aceste spitale de stat (vezi acuzatiile aberante aduse ministrului Voiculescu, dar nu numai).

De fapt, era vorba doar de Case de asigurari completare si concurente, si ar fi presupus, sa zicem, ca Spitalul Municipal sa faca apendicectomia cu 3000 de lei, iar la Fundeni sa se faca la… 2500, de exemplu. Deci e concurenta, ne indreptam spre cei care au pret mai mic.

Orice spital va vrea sa isi eficientizeze costurile, sa nu mai tina 100 de body-guarzi si 10 secretare, etc. In Franta lucram la un spital „de stat” cu 200 de paturi si 500 de angajati, de la gradinar pana la bucatar, electrician sau sofer.

O clinica similara privata functiona, tot in Franta nu cu 500 de angajati, ci doar cu 50. Adica tu, medicul, nu aveai la dispozitie 5 secretare, iti faceai singur rapoartele si scrisorile medicale. La privat poti, teoretic, sa castigi si 15-20 000 de euro, daca esti un medic reputat si performant.

Iar in Franta, medicii cei mai competitivi se duc la privat. Chirurgia piciorului se petrece acolo 99% la privat. Noi nu vorbim despre profesori, aproape nu exista profesori in acest domeniu in Franta.

Acolo nu au nicio treaba cu universitatile si gradele didactice, in afara validarii unor cursuri si competente. Pe ei ii intereseaza competitivitatea si calitatea finala a produsului.

Deci ajungem la ideea de asigurari private, la schimbarea profunda a paradigmei sistemului de sanatate.

 

 

Citeste si:

„Medicina romaneasca este egala cu 0“. Un medic ortoped discuta inovatiile doctorului Burnei

Doctorul Gheorghe Burnei, un profil de psihopat clasic

Foto: 123rf.com/libertatea.ro

Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Neîncrederea la români: de ce ne este fatală
Neîncrederea la români: de ce ne este fatală

Simptome colective de dezgust, laolaltă cu o stranie adaptare la climatul general bolnav și un scepticism tot mai răspândit. Aceasta e impresia mea când citesc online reacțiile oamenilor la politica de azi. Un fel de depresie colectivă, iritabilitate surdă și senzația de lipsă de perspectivă. Dar iată de ce eu cred că nu ar trebui să cădem pradă acestor senzații.

Citeste
Jurnal de voluntar în Vama Veche
Jurnal de voluntar în Vama Veche

Am fost de 1 Mai la Vama Veche, în calitate de voluntar, într-un proiect de „harm reduction” al A.L.I.A.T (Alianța pentru Lupta Împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor).

Citeste
Despre feminism și femeile antifeministe (dar atât de feminine...)
Despre feminism și femeile antifeministe (dar atât de feminine…)

În 2003, când România a anunțat că va participa la coaliția SUA de invazie a Irakului, Chirac, oponent fervent al ideii de a-l ataca pe Saddam, a spus că România a pierdut o bună ocazie să tacă. E util să medităm din când în când la ocazia de a tăcea, atunci când vrem să ne exprimăm pe niște subiecte complexe, cu multe nuanțe și implicații. Acesta este sfatul meu pentru Magda Vasiliu, femeie cu vizibilitate, care a postat pe Facebook, spațiu public, enormitatea aceasta despre femei și feminism:

Citeste
„Medicii nu vorbesc de... frica.“ Etica medicala in Romania si Legea Tacerii care produce monstri precum Burnei
„Medicii nu vorbesc de… frica.“ Etica medicala in Romania si Legea Tacerii care produce monstri precum Burnei

Publicam azi partea a doua a interviului cu Marius Uscatu, medic ortoped, supraspecializat in chirurgia ante-piciorului, despre sistemul medical romanesc, cel care a produs „personaje“ precum chirurgul Gheorghe Burnei. Investigatiile scot la iveala tot mai multe dovezi despre operatii inutile, gresite, care au nenorocit multi copii-pacienti. Dar lumea medicala, in coplesitoarea ei majoritate, continua sa il apere pe Burnei. De ce?

Citeste
Analfabetismul funcțional, de unde vine și unde ne duce
Analfabetismul funcțional, de unde vine și unde ne duce

Între multele știri deprimante despre România este și aceea că rata analfabetismului funcțional la noi este una din cele mai mari din Uniunea Europeană.

Citeste
Tot despre incidentul de la Muzeul Țăranului Român și tradiționala intoleranță românească
Tot despre incidentul de la Muzeul Țăranului Român și tradiționala intoleranță românească

Pentru că am mai scris un editorial despre incidentul din 4 februarie de la Muzeul Țăranului Român, reiau acest subiect, de data aceasta pentru a reproduce integral comunicatul de presă dat de regizorul Cristian Mungiu în această privință. Vă recomand să îl citiți și să meditați la ceea ce singurul regizor român laureat cu Palme dOr spune despre această nefericită întâmplare, care ne mânjește peste tot în percepția lumii (și nimănui din oficialii de aici nu pare să îi pese):

Citeste