Confesiuni de mame singure

Apare o „specie“ tot mai frecventa, dar nu foarte vizibila, pentru ca nu se plange prea mult: mama singura. Cea care castiga, hraneste, alinta, educa. Dar ce gandesc ele, mamele singure, despre conditia aceasta, in care de voie, de nevoie, au nimerit?

 

„Legatura cu fiica mea n-ar fi fost la fel de frumoasa, daca n-am fi invins in atatea batalii impreuna”, Simona Calancea, 39 de ani

„Cand, in urma cu sase ani, am primit-o cu ochii in lacrimi pe asistenta de la Protectia Copilului care venise sa vada ce conditii de viata ar avea fetita mea in urma divortului, ea a incercat sa ma linisteasca, spunandu-mi «pierzi un sot, dar castigi un tata».

Nu s-ar fi putut insela mai tare, asa cum am descoperit pe parcursul anilor in care am purtat, cu sau fara voie, eticheta de «mama singura».

Am divortat, mi-am spus, in cunostinta de cauza, dar nimic nu m-a pregatit, de fapt, pentru realitatea care a urmat.

Nu m-am asteptat la comentariile pline de repros. Nu te amagi: chiar daca divortezi de un sot care te abuzeaza sau prefera o bere (si o) blonda in locul serilor petrecute in familie, tot ti se va spune ca ai distrus viitorul copilului!

N-am stiut cum sa reactionez cand fiica mea a fost intrebata daca nu-si doreste un alt tatic sau macar un fratior si nici cum sa ma comport in ciudatele situatii in care cei care auzeau ca sunt mama singura se purtau cu mine ca si cand as fi suferit de o boala rara, grava si contagioasa.

M-a durut constatarea ca prietenele mele au inceput sa ma priveasca drept o amenintare pentru casnicia lor, fara sa le fi dat vreun motiv, si m-am consolat cu ideea ca putini sunt barbatii care si-ar complica viata cu o mama singura (si copilul ei).

Lasand la o parte caruselul emotional, chiar mai dificil mi s-a parut slalomul profesional. Pe de o parte, ai de-a face cu obtuzitatea celor care nu inteleg ca tu nu mai poti sta pana la 11 noaptea la birou, pe de alta, te macina presiunea de a-ti intretine familia intr-o economie in deriva si, mai ales, lipsa de perspective.

Caci, nu-i asa, daca ai copil care te asteapta rabdator in fata scolii, cand tu ai fost convocata ad-hoc la o sedinta importanta, nu-ti prea permiti sa ai pretentii legate de cariera.

Orice functie inalta si bine platita vine la pachet cu sacrificii pe care, ca mama singura, nu ai cum sa le faci. Asa ca te multumesti cu un post care sa iti acopere o parte din facturi, citesti cu rigurozitate afirmatii pozitive despre prosperitate si te rogi sa le mearga bine prietenilor, ca sa ai de unde sa te imprumuti la nevoie.

Nu m-am asteptat, asa cum am spus, la niciuna dintre realitatile cu care m-am confruntat ca mama singura, dar am invatat – cu ele si in ciuda lor – sa ma bucur de micile avantaje ale acestui statut:

de faptul ca eu iau, fara istovitoare discutii si multimi de argumente, deciziile pe care le cred bune pentru copilul meu, de functia de unic «ministru de finante», stapan cu drepturi depline pe bugetul familiei, si de puternica legatura cu fiica mea, care n-ar fi fost, poate, la fel de frumoasa, daca n-am fi invins in atatea batalii impreuna.“

 

„Viata mea privata este doar a mea si a familiei mele“, Oana Marinescu, 37 de ani

„Sa cresti un copil este, probabil, cea mai mare provocare pentru un adult, atunci cand iti si asumi toate responsabilitatile ce decurg din statutul de parinte.

E vorba de o viata care sta in mainile tale si pe care o modelezi, zi de zi, clipa de clipa, cu fiecare cuvant, cu fiecare gest, cu fiecare emotie a ta.

Sa cresti un copil ca mama singura adauga, in mod sigur, un numar mare de provocari suplimentare.

«Singura» inseamna libera si independenta (iei decizii, actionezi, iti asumi responsabilitati), dar inseamna si ca esti doar tu in ecuatie:

nu poti sa te imbolnavesti, pentru ca nu are cine sa aiba grija de copil; nu poti sa pierzi sursele de finantare, pentru ca nu are cine sa plateasca facturile si sa asigure necesarul de viata copilului;

nu te poti simti rau, pentru ca se sperie copilul; nu se poate sa nu ai toate medicamentele necesare in casa, pentru ca noaptea, daca se intampla ceva, nu are cine sa mearga la farmacie, pentru ca nu ai cu cine lasa copilul.

Esti centrul lumii pentru acel copil, iar acel copil nu trebuie sa stie ca uneori iti este greu, pentru ca, daca ar sti, s-ar simti vinovat. Iar atunci cand nu mai poti (si se intampla sa simti asta de la oboseala, stres, emotii etc.), sa simti ca ai ajuns la limita, nu are cine sa te inlocuiasca langa copil si tu trebuie sa gasesti resursele pentru a-ti reveni si a fi cu el.

Si, mai ales, trebuie sa inveti sa accepti ca sunt lucruri pe care le poti face si altele pe care nu le poti face, fara sa te invinovatesti. Desigur, este dificil sa-l faci pe copil sa inteleaga ca nu e nimic in neregula cu el ca nu-si are ambii parinti impreuna, si ca ii vede separat.

Dar este cu atat mai important sa il faci sa integreze aceasta experienta a lui ca pe o lectie de viata: o relatie nu dureaza la nesfarsit daca nu o ingrijesti sau daca nu faci parte din acelasi film cu partenerul, iar iubirea dintre parinte si copil este diferita de iubirea dintre adulti.

Si este important sa o integrezi si in propria ta viata, fara frustrare si fara regrete: bucuria de a reusi si de a da iubire si grija unui copil este mai mare decat orice provocare si te tine in forma pe dinauntru, oricat de mari ar fi cearcanele pe dinafara.

Cat despre presiunea sociala… intr-o societate ca a noastra am invatat, de multa vreme, ca viata mea privata este doar a mea si a familiei mele, iar oportunitatile ti le faci si singur, fara sa depinzi de sefi sau de abordari clasice de networking.

Adica, daca stii cum sa spui «eu, la ora 19.00 sunt in parc cu copilul si cu cainele si nu pot veni la evenimentul X», acest lucru poate fi recunoscut pentru valoarea sa proprie, acceptat ca atare. Iar, ulterior, pot fi gasite si solutii de compensare a unei absente motivate astfel. Iar cine nu accepta, are de pierdut!“

 

„Primul care mi-a batut obrazul a fost sistemul”, Liviana Tane, 37 de ani

„Prima mirare a fost atunci cand bunica fiului meu m-a anuntat ca David a fost trecut primul pe «lista lenesilor» la gradinita pentru ca nu si-a terminat desenul.

Tema era «Familia mea», copilul colorase, dintr-o fisa intreaga de personaje, doar figura materna, iar doamna a considerat ca nu si-a terminat lucrarea.

Nu mi-am pus niciodata problema ca a avea o familie monoparentala este o disfunctionalitate, pana cand a trebuit sa completez fisa de inscriere la gradinita, unde doamna directoare a tinut neaparat sa mentionez acest lucru in documentul cu pricina.

Explicatia nu e relevanta. A fost primul moment in care am iesit din lumea mea si a prietenilor mei, care nu ne tratasera niciodata ca «speciali» doar pentru ca familia noastra era formata din noi doi.

Primul care mi-a batut obrazul a fost sistemul: conditia mea de mama singura ma trimitea obligatoriu intr-o zona vulnerabila, ma arunca printre clisee si ma trata de sus, fara sa ma intrebe vreodata ce cred despre asta.

De altfel, am simtit stigmatul din clipa in care am devenit mama. Inainte sa am copilul, am lucrat ani de zile in televiziune. Petreceam ore in sir la serviciu, iar viata mea se consuma intre peretii redactiei.

Am crescut profesional enorm si am avut acces la un standard de viata peste medie. Lucrurile s-au schimbat complet in clipa in care am nascut, iar lupta mea a fost sa-i conving pe ceilalti ca faptul ca am devenit mama, nu ma face mai slaba, ci dimpotriva.

David este motorul pentru tot ceea ce sunt azi, ma incapataneaza sa fac mult si bine. Venirea lui pe lume mi-a schimbat complet perspectiva, mi-am schimbat job-ul cu unul care sa-mi aduca nu doar satisfactia de a putea face lucruri in care cred, ci sa-mi dea si confortul de a putea fi langa copilul meu atunci cand e nevoie.

O alegere pe care, probabil, nu as fi facut-o daca nu era el – as fi preferat oricand confortul unei functii calde si al unui salariu generos. Maternitatea m-a schimbat, mi-a reorganizat prioritatile.

M-a facut sa ma gandesc mai mult la mine si sa inteleg ca cel mai important om din viata mea sunt eu, pentru ca atata vreme cat eu sunt bine, copilul meu va fi la fel.

Fireste ca nu e simplu, insa cred, din toata fiinta mea, ca lucrurile nu ar fi stat altfel daca as fi avut un barbat alaturi: duc copilul la gradinita dimineata, ma preocupa ce mananca la pranz, din ce carti invatam cum functioneaza lumea, la ce filme si la ce ateliere ne petrecem weekendurile, in ce locuri calatorim in putinele noastre zile libere, la fel cum as fi facut si daca tatal lui ar fi fost in camera de alaturi.

Muncesc enorm si traiesc frus­trarea zilelor in care nu apuc sa-l imbratisez decat noaptea, in somn, dar e in mintea si in inima mea tot timpul si incerc sa iau mereu cele mai bune decizii pentru el.

Sunt mama si nu cred ca faptul ca sunt «singura» schim­ba cu ceva lucrurile. Sunt convinsa ca disfunctio­na­li­tatea vine doar dintr-un raport de dependenta, care n-are neaparat legatura cu statutul de mama: sunt mame si mame, asa cum sunt femei si femei, asa cum sunt barbati si barbati.

Traiesti viata pe care ti-o construiesti. Relatia mea de zece ani cu tatal copilului meu a avut multe mo­mente bune, iar faptul ca David a venit pe lume e, cu sigu­ranta, cel mai bun dintre ele.

Ne-am separat atunci cand momentele astea bune au inceput sa ne lipseasca, dar nu­mele lui a ramas constant in lista oamenilor pe care copilul meu o insira atunci cand vorbim despre cei pe care ii iubim.

Sunt mama singura de doi ani – din cei cinci cat are fiul meu. E un statut asumat responsabil, in urma unei de­cizii in care a primat interesul meu si al copilului meu, ca­ruia am vrut sa-i ofer un mediu de viata senin, prietenos si vesel. Si ne e bine.“