Nu avem în viață o singură iubire! Să ne desprindem de ideea asta care ne condiționează să așteptăm un Făt Frumos
Poveștile de iubire sunt o lecție despre celălalt, despre sine, despre viață, despre sex. Ce înțelege fiecare e partea a doua. Înțelepciunea cititoarei noastre sigur îți va da de gândit.
„ Fiecare cuplu în care am intrat a fost diferit de precedentul și m-am ferit să aplic amărăciunea precedentei despărțiri asupra noului meu partener. Nu ar fi fost corect față de el.
Era cazul să-mi producă și el o amărăciune cu totul originală, nu-i așa? Glumesc. Da, cam asta aș spune că am învățat din cele peste zece relații pe care le-am avut până azi.
Citește și:
Bărbaţii nu mai vor demult femei situate pe o poziţie inferioară
Orice relaţie bună de cuplu are la bază o relaţie sexuală bună
Nu regret niciuna și nu regret că s-au terminat. Dacă s-au terminat, era acolo un motiv de terminare. Ori cineva nu era gata să se dedice exclusiv celuilalt și relației, ori era o incompatibilitate de valori…
Cert e că eu nu consider deloc trăitul în doi drept ceva vital, esențial. Pot trăi bine mersi și singură și chiar cred că viața e mai lejeră și mai lipsită de stres așa.
Îmi lipsește un partener atunci când aș vrea să împărtășesc ceva frumos, să am o dezbatere de idei, ori să râd cu acea complicitate rară chiar și între cuplurile care funcționează, să mă sfătuiesc cu cineva, sau atunci când sunt stresată și aș simți nevoia să mă țină și pe mine cineva în brațe.
Dar nu se întâmplă prea des și pentru ținut în brațe am niște prietene grozave de care nu voi divorța niciodată. Deci e dezirabil, dar nu indispensabil, ca să-ți răspund la întrebare.
Dacă aș fi dorit copii, poate că aveam altă părere, cred că un copil e mai echilibrat dacă are doi părinți, fie și pentru faptul că, atunci când unul e obosit, îi plasează celuilalt odrasla. Nu am avut numai una foarte relevantă.
Toate cuplurile în care am fost au fost relevante pentru o anumită perioadă a vieții și pentru ce aveam nevoie eu atunci de la bărbați. Pot spune însă că din fiecare relație am învățat ceva despre bărbați, despre mine, despre sex.
Eu tratez amorul ca pe o experiență ceva mai puțin importantă decât spune toată cultura, unde poveștile de amor unice, tragice și irepetabile sunt preponderente.
Nu cred că avem în viață un singur amor și cred că e bine să ne desprindem de ideea asta, care ne condiționează să așteptăm un Făt Frumos sau pe Ea, cu E mare. Nu există așa ceva.
Pe cine întâlnim depinde de hazard și tot de hazard depinde și îndrăgostirea. Ia ceva mai mult de atât să construiești un cuplu, o prietenie și o intimitate profundă cu cineva.
Eu nu am găsit încă persoana cu care să încerc măcar șantierul acesta. Dar nu am pierdut speranța. Însă, dacă nu va apărea, nu dramatizez. Știu că pot trăi agreabil și singură.
Cred că rezistă dacă cei doi fac efort să fie atenți unul la celălalt și la relația lor. Se fisurează dacă nu fac asta. Sună simplu de tot, în realitate e greu, pentru că atenția e ceva costisitor, obositor. Și trebuie educație, frate!
Psihoeducație. Adică să știi cum să vorbești cu celălalt, cum să te cerți uneori cu el (sau cu ea) astfel încât să nu distrugi fundamentul atât de fragil al relației.
Eu cred că e ceva foarte fragil, pentru că pe mine mă poate afecta un adjectiv până la dorința de a rupe relația. Un bărbat cu care am fost la un moment dat, un tip fascinant altminteri, mi-a spus (rezultat al proiecției lui asupra mea, adică al rănilor lui din alte relații pe care credea că le va trăi și cu mine) că sunt «manipulatoare».
Am rămas mască. Am încercat să înțeleg de ce mi-a spus asta, mi-am dat seama că rana lui e adâncă și că voi avea de lucru să-l conving că nu vreau să-l manipulez, și am ajuns la concluzia că efortul e prea mare.
Dacă până la 50 de ani nu știe să rezolve singur astfel de erori, nu vreau să fiu eu nici psihoterapeutul lui, nici vindecătoarea. Nu am energie. Și am rupt relația. De la un adjectiv.
Cred că oamenii pot negocia în relațiile lor multe lucruri aparent nenegociabile. De pildă, eu am trăit într-o relație neexclusivă vreo cinci ani și nu am nici regrete și nici nu îi port pică respectivului.
Nu am decât cuvinte de respect pentru el. A fost deschis cu mine, fiecare a luat de la celălalt ce avea nevoie, și fidelitatea nu era crucială între noi. Am aflat că am și eu niște limite personale ce pot fi depășite, și îmi place asta.
Știu, de asemenea, că am și limite pe care nu le voi depăși. De pildă, nu aș putea să fiu cu un bărbat care mă umilește fizic și emoțional pentru că are el niște înclinații mai sadice. S-a pierdut curtoazia odată cu feminismul.
Eu regret asta. Curtoazia era și un mod de a flirta, de a-ți comunica atenția și intențiile într-un mod elegant, și uneori foarte cheeky.
Pentru că ea punea distanță între bărbați și femei și depășirea acestei distanțe era provocatoare, te făcea să te gândești cum să-l faci pe el sau pe ea să priceapă că vrei să i-o pui, dar s-o faci cu eleganță, fără a transgresa codul comportamental.
Era o probă de inteligență. I-a derutat pe toți. Femeile au devenit prea agresive erotic (nu am prejudecata cum că ar trebui să roșească virginal, dar când aud că elevele de liceu le pun azi băieților mâna între picioare și îi invită la baie ca să facă sex, sunt dezgustată).
Mie îmi place eleganța, cum spuneam. Orice poate fi făcut și exprimat cu ceva stil. Sade era un mare, mare stilist. Nu se mai naște niciun Casanova azi.
Bărbații sunt foarte derutați de avansul social al femeilor, se simt inutili cel mai adesea, văd că ele pot să facă ceea ce în mod tradițional făceau bărbații trecutului.“
Foto: Shutterstock
