Amândoi am fost vinovați de infidelitatea lui
E ușor să acuzi, iar sentimentul că ești nedreptățită, o victimă chiar, poate fi copleșitor. Dar infidelitatea nu e din vina unuia singur. Ceva nu merge în relație, și e bine să descoperi ce.
Citește și:
Cum îţi vindeci rănile provocate de infidelitate
Știam că nu merge ceva, dar preferam să nu dau prea multă importanță. Mă gândeam că este o etapă sau că după un timp, aici ajung toate relațiile.
Sex mai rar, mai scurt, mai puțin intens. Atenția și tandrețea fragmentate. Aveam alte giji, alte probleme care păreau mai importante.
Eram un soi de colegi de cameră care ocazional își spun că se iubesc. Sau care pleacă într-o vacanță. Și acum îmi amintesc ultimul concediu împreună.
El, pasionat de fotografie, a bătut străzile Parisului în căutarea unor momente inedite. Eu, pasionată de shopping, am bătut magazinele și m-am relaxat în cafenele. Pentru că, deși nu acceptam că este o problemă, reînnoirea garderobei mi se părea mai interesantă decât timpul petrecut împreună. Sentimentul era reciproc.
La trei luni de la întoarcerea din acest concediu am aflat întâmplător că are pe altcineva. Îmi amintesc și acum cum îmi țiuiau urechile. Nu îmi venea să cred. Mă înșela.
Era chiar îndrăgostit de ea. Iar când l-am confruntat, a recunoscut și mi-a spus că urma să discutăm despre asta. Că voia să iasă din relație. Că e prea târziu pentru noi. Că este vinovat că nu a încercat, dar că nici eu nu am făcut-o.
Iar atunci l-am acuzat pentru tot. M-am simțit rănită, mințită, devalorizată. Aveam încredere în el.
A fost o despărțire scurtă, chiar dacă aveam trei ani de relație în urmă. Îl uram. Uram și tupeul cu care mi-a spus că e și vina mea. Era vinovat și trebuia să se simtă vinovat. Iar eu eram victima.
Mi-a luat ceva timp să ies cu adevărat din relație. Să analizez ce îmi doresc de fapt și cât de mare a fost pierderea pe care am suferit-o.
A fost necesară o analiză profundă ca să ajung să înțeleg că doi oameni care se iubesc nu pot petrece concediul împreună… separați. Țineam unul la celălalt, dar nu mai eram un cuplu.
Era o zonă lâncedă de confort blazat. Iar pe mine schimbarea m-a prins nepregătită. Sau, nervoasă că a fost el cel care a avut curaj să o provoace. Și poate nu în cel mai elegant mod.
Știu că există și despărțiri mai dureroase de atât, dar adevărul este că infidelitatea nu are loc într-un cuplu sudat, dornic să rămână împreună.
Nu poate avea loc între doi parteneri cu viziuni și așteptări similare. Sau între doi care decid asumat și conștient că vor să fie împreună.
Are loc atunci când se produce o ruptură și, în loc să căscăm ochii și să decidem ce vrem în continuare, o ignorăm și… așteptăm fie să treacă, fie să vedem ce se va întâmpla.
Nu am fost o victimă a lui ci a propriei indiferențe relaționale. Poate și eu aș fi decis să ne separăm. Și trebuia să o fi făcut. Sau poate, dacă mai era ceva de salvat, aș fi făcut tot posibilul să salvez.
Probabil este dificil pentru două persoane să accepte cu maturitate că relația lor nu funcționează și nu își doresc să o repare. E dificil în special când cei doi nu sunt sincronizați în această credință.
Înșelatul este un mod laș de a ieși din relație. Dar nu un capăt de lume. Noi, eram amândoi vinovați.
Foto: 123rf.com
