M-am culcat cu șeful meu pentru că obosisem să-l evit și aveam nevoie de job

Probabil că cei care vor citi confesiunea mea, deși anonimă, mă vor judeca. Dar nu mi-e teamă. O scriu aici ca pe un gest terapeutic. Cred că nu sunt singura care a avut o aventură cu șeful și aș vrea să expun această experiență ca să fie și alte fete conștiente de ceea ce li se poate întâmpla.

 

 

Citește și:

Femeile și situațiile de violență sexuală

Hărțuirea psihologică la locul de muncă

 

Am avut acum 15 ani o aventură cu șeful meu și chiar dacă nu a fost morală treaba asta, eu azi nu o mai regret. Am învățat o lecție dură, dar prețioasă. Și anii de terapie m-au făcut să înțeleg de ce am ajuns acolo, deși nu voiam.

Această întâmplare din viața mea are toate caracteristicile unui „păcat“. Cel puțin așa ar zice mama mea cea credincioasă. Dacă ar ști, evident. Pentru că ea nu știe, și nu va afla niciodată.

Nu am avut niciodată o relație prea apropiată cu ea, deci nu știe detalii din viața mea personală. Însă acest „detaliu“, deși marchează începutul vieții mele de femeie, nici măcar nu-l va bănui vreodată.

 

Într-un fel, indirect, mamei i se datorează această aventură

Poate că ar trebui să spun că nu a fost tocmai o alegere personală. Aveam 21 de ani și era primul meu job. Eram studentă la Cluj și mă angajasem ca traducătoare, la o firmă de profil.

Aveam un șef de 46 de ani, proaspăt divorțat, cu o fiică ce studia în Anglia. În echipa mea erau mai mult fete, toate studente, și atmosfera era tensionată.

De ce era tensionată? Pentru că eram mereu amenințate că vom fi concediate dacă nu muncim mai mult și mai bine. De către acest șef al nostru…

Eu nu mă întorceam acasă în vacanțe pentru că acasă tensiunea era la fel de mare. Tata era alcoolic, mama nu avusese curajul de a se despărți de el niciodată.

Era extrem de dependentă de el și de părinții ei care atunci erau în vârstă și aveau nevoie de îngrijire. Mama cam uitase că are două fete în îngrijire. Era 100% cu părinții ei, iar acasă domneau scandalurile.

Nu era zi de la Dumnezeu când să vină tata treaz acasă, iar noi știam deja ce urma să se întâmple. Țipete, insulte, acuze că iar a băut banii sau i-a jucat la păcănele. Vacanțele pentru mine erau un chin.

Sora mea se afunda în tăcere. Ea este cu 3 ani mai mică decât mine, la ora respectivă era în clasa terminală de liceu, și avea insomnii. Lua calmante ca să reziste stresului de acasă și de la școală. Îmi era o milă de ea…

Eu măcar locuiam în cămin, aveam prietene, eram la distanță de infernul familiei mele.

Dar pentru că viața nu e corectă și nu există o lege a compensației. Dacă acasă eram chinuite, era firesc să ne fie bine acolo unde ajungeam dacă plecam de acasă, nu-i așa? Nu, nu e așa. Repet, nu cred că viața e corectă.

De multe ori, cei care încasează odată vor mai încasa. Iar cei care au o copilărie de vis o vor perpetua, și, ca adulți, vor avea o viață bună.

Poate că e o viziune pesimistă, dar copilăria și adolescența mea m-au pregătit pentru astfel de perspectivă asupra vieții.

La serviciul meu de la firma de traduceri, fetele vorbeau pe la colțuri că M. șeful nostru, nu le lasă în pace. La cei 22 de ani ai mei, venită dintr-un orășel mic pierdut în inima Transilvaniei, nici nu știam ce înseamnă asta.

 

Credeam că faptul că le mângâie pe umăr e un semn de tandrețe și de apreciere

Să menționez că eram extrem de naivă? Că până atunci trăisem în ceea ce azi se numește „bulă“, cu filmele și cărțile mele, și că eram fată mare?

Nu a durat mult până când  M. și-a oprit privirea asupra mea. Eram frumușică, blondă cu ochii verzi, timidă și politicoasă.

Realmente nu realizam că în fața mea se afla un lup înfometat, frustrat de o fostă căsnicie dezastruoasă, inconștient că ceea ce face este să-și hărțuiască sexual angajatele.

Conceptul de „hărțuire sexuală“ nu exista în vocabularul firmelor de atunci. Cred că nu există nici azi.

Dar eu eram fericită că în sfârșit aveam un job. Îi trimiteam pe ascuns bani surorii mele, ca să aibă de meditații și să ia la facultate, să fim împreună la Cluj și să scape din sânul familiei.

Mereu am avut senzația că cea mai mare suferință e suferința celor apropiați pentru care nu poți face nimic. Aș fi vrut să încasez eu palmele de la tata, când venea beat și nu găsea mâncare în frigider, nu sora mea.

Mă ustura sufletul să știu că e acolo, acasă, fără apărare. Mama era la țară, la părinții ei, unde muncea și avea grijă de ei.

Mama era sigură că fetele ei vor ajunge departe, pentru că învață și sunt silitoare. Lucru adevărat, doar că fetele erau distruse sufletește și foarte vulnerabile.

Fetele o văzuseră toată viața muncită și abuzată, și erau disperate să nu ajungă la fel. Din fericire și eu și sora mea am fost conștiente devreme, și am vorbit despre asta, că nu vom alege bărbați ca tata.

Că orice ar fi, vom fugi de alcoolici și de bărbați care o jignesc pe soția lor. Sora mea e azi o soție și o mamă fericită, dar a făcut 4 ani de terapie și cred că tot atâția ani a plâns. Eu sunt într-o relație neoficializată, dar bună. Nu cred în căsnicie.

Cum spuneam, îi trimiteam bani surorii mele, pentru meditații. Din slujba mea plăteam căminul și micile cheltuieli. Clujul era și atunci în oraș scump, nu chiar ca la București, dar oricum.

 

Am acceptat aventura cu șeful pentru că obosisem să-l evit și aveam nevoie de job

Când M. a început să îmi spună că e atras de mine, am paralizat. Nu știam ce să răspund. Că nu e reciproc?

Era ridicol, el era cu 25 de ani mai mare, avea puterea de a ne da afară oricând dacă greșeam, pe mine și pe colegele mele. Ne spunea asta frecvent.

Era când plin de draci și toată lumea parcă îi greșea, când vesel și generos cu noi, ne cumpăra prăjituri și fructe, ca să ne binedispună. Acum, dacă mă gândesc la el, cred că ea puțin nebun. Poate că era bipolar, așa am auzit că se cheamă cei cu schimbările astea de dispoziție.

Eu țineam la jobul meu din care mă hrăneam pe mine (mama încetase de mult să se gândească la nevoile mele, ce mănânc eu la facultate, etc; era pur și simplu depășită, bunica făcuse cancer și avea nevoie de ea mereu alături).

Vreo câteva zile am dormit ca pe ace, îl evitam, nu voiam să rămân singură cu el în încăpere. El îmi spunea că am cel mai frumos păr blond și că ar vrea să îmi cumpere rochii frumoase, că „o prințesă ca mine merită tot ce e mai bun“. Eu eram în continuare paralizată.

Nu știam cum să reacționez. Nu voiam să mă dea afară dacă îl refuzam direct, dar nu știam cum să fac să îl evit. Eram tot mai stresată, tot mai obsedată de gândul că nu voi mai avea bani să îi trimit sorei mele.

Într-o seară ne-a invitat pe mine și pe încă o colegă la Boema, la prăjituri. Știa că prăjiturile de Boema sunt preferatele mele. Apoi a trimis-o acasă, chipurile cu niște treabă, pe colega mea.

Am rămas doar noi doi și mi-a spus că weekend-ul următor el merge la Paris cu ceva afaceri și că mă ia și pe mine, că nu acceptă refuzul.

Știam ce înseamnă asta. Știam că dacă îl refuzam, era sfârșitul jobului meu și al sursei mele de venit. Eram și epuizată de toate eforturile de a-l evita, de a juca teatru. Mi-am spus: „whatever…“

Îmi era indiferent ce mi se întâmpla. Obosisem. Cred că aveam și o formă de depresie, de asta mi-am dat seama ulterior. De fapt, asta mi-a spus terapeuta la care am fost ani mai târziu.

Am mers la Paris săptămâna următoare și s-a întâmplat tot ceea ce prevăzusem. Când și-a dat seama că fusesem fată mare a fost impresionat. M-a tratat ca pe o prințesă, dar mie nu îmi păsa. Eram amabilă și atât.

Relația noastră secretă a durat vreo 3 luni. Efortul de a păstra secretul era o oboseală suplimentară pentru mine. Dar el se îndrăgostise de mine și nu mai voia să mă lase nici să respir singură. M-a luat la Amsterdam, apoi la Roma, apoi Viena.

Visasem să văd aceste orașe, dar nu cu el. I-am spus într-o zi că nu sunt fericită cu el, că nu văd un viitor alături de el. Era cu 25 de ani mai vârstnic decât mine și chiar dacă îmi oferea lucruri la care nici nu visasem, pentru mine, ele își pierdeau valoarea. Eram deprimată.

 

Nu asta voiam eu de la viață, să fiu premiul unui bărbat mai bătrân de care îmi era jenă

Eram obișnuită să nu mă plâng de nimic, viața de până atunci mă făcuse destul de dură. Dar o profesoară cu care aveam o relație de prietenie a văzut că sunt suferindă.

M-a scos la un ceai și m-a pus să îi povestesc de ce sunt deprimată. I-am spus tot, nu mai puteam suporta secretele. M-a ascultat atent, fără să mă judece. Am simțit pentru prima dată că prietenia unei femei poate fi un balsam.

De la ea am aflat prima dată termenul de „hărțuire sexuală“. Ea făcea o cercetare pe acest subiect și mi-a spus că aș putea avea câștig de cauză în instanță dacă aduceam martori. Martori?!

În primul rând nu știa nimeni dintre colegele mele. Apoi nu aveam chef să știe cineva. Era o poveste de care nu eram mândră. Mă simțisem în tot acest timp ca o insectă prinsă în plasa lui, dar mă consideram vinovată. Poate l-am provocat cu ceva?

Dacă m-aș fi îmbrăcat cu un sac de rafie și nu s-ar fi uitat la mine? Evident, eram naivă. Bărbații ca el sunt obișnuiți să aibă ceea ce vor.

Chiar dacă nu era de felul lui un prădător, și cred că m-a iubit sincer în acea perioadă (m-a cerut și de soție), faptul că m-a luat ca pe o ființă fără apărare din grupul său de angajate tinere și vulnerabile mă face să-l urăsc azi profund. Poate că el nu e conștient că e un hărțuitor sexual, dar asta e. Caz clasic.

Am făcut terapie și am înțeles în final că nu a fost vina mea. Că era contextul vieții mele de atunci problematic, eram vulnerabilă financiar și emoțional.

Dar cu greu am făcut pace cu mine însămi. Mă simțeam ca violată. Consimțisem la o situație în care eram fără apărare, și de la un punct nu am mai luptat să îl evit. Era un viol simbolic.

A profitat de faptul că nu puteam demisiona (îmi trebuiau banii) și a făcut ce a vrut. A profitat de situația mea vulnerabilă…

În final, am plecat. Am plecat fără să am altceva de lucru. Am plecat pentru că prietena mea mai mare m-a ajutat cu bani și am putut să plec.

Dar eram atât de pasivă și de deprimată că nu vedeam nicio ieșire. Ea a tras de mine să demisionez, văzând cât sunt de tristă. Îi sunt profund recunoscătoare.

Dacă voi avea o fiică, ceea ce îmi doresc foarte mult, aș vrea să o pregătesc cu privire la aceste situații, să o educ. Mama nu a vorbit cu noi despre așa ceva.

Îi voi spune că există bărbați prădători pe lume, bărbați care aleargă după fete tinere și inocente. Dar că nu toți sunt așa. Că există și bărbați minunați (cum e prietenul meu) și că ea trebuie să caute o relație cu aceștia din urmă, indiferent de contextul vieții. Bărbați de vârsta ei.

Poate că eu am avut la acea vreme un fel de „complex al tatălui absent“ (căci al meu era alcoolic, așa cum e și azi, dar l-am iertat și chiar am grijă de el și de sănătatea lui) și poate și de asta am fost vulnerabilă. Pentru că M. a avut o grijă paternă de mine. Și asta mi-a accentuat vulnerabilitatea în această relație.

 

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale.

Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.