„Am avut o relație deschisă și am înțeles că fidelitatea e relativă“
Cred că fidelitatea e relativă, nu știu de ce pune lumea așa de mare preț pe ea. Pentru că poți să te afli într-un cuplu foarte fidel, în care niciodată nu ai călcat pe alături și nici partenerul sau partenera ta nu a făcut-o (dacă tu, cel care citește textul meu ești bărbat). Și să ai alte probleme, și mai mari, în acel cuplu foarte… fidel. Și atunci care e satisfacția?!
Citește și:
Infidelitate: Toată viața am iubit și am trăit cu două femei
Amândoi am fost vinovați de infidelitatea lui
Dacă tot pot să scriu povestea mea sub anonimat, o voi face ca să vă prezint o variantă mai neconvențională de cuplu. Între 26 și 31 de ani am avut o relație caracterizată de respect, de veselie, de afecțiune reciprocă și de prietenie. Dar nu de fidelitate.
Adică și eu și P., prietenul meu, am avut alte legături, fără ca asta să ne facă să devenim amari sau agresivi unul cu celălalt. El este artist și se știe că artiștii sunt mai libertini.
Face filme experimentale și în peregrinările sale prin Europa întâlnește femei frumoase și are experiențe diferite. Mereu a fost așa. Am știut de la început cu cine mă încurc, iar el nu a făcut niciun efort să ascundă felul său de a fi.
Poliamorie și prietenie
Eu nu conștientizasem că poate exista și astfel de variantă de relație amoroasă. Până la el am avut vreo doi iubiți și relațiile mele au fost fidele și monogame.
M-am îndrăgostit de P., de talentul lui, de frumusețea lui fizică remarcabilă și de faptul că avea o mare imaginație erotică. Mereu mi-a plăcut sexul și practicarea fără inhibiții a acestui „sport“ m-a făcut să mă simt femeie.
Iar el, cu vorbe meșteșugite, a știut să-mi flateze orgoliul feminin și să-mi sublinieze calitățile. Până la urmă, ce poate fi mai flatant decât să te iubească un artist obișnuit să vadă și să analizeze frumusețea feminină?
Am avut câteva luni de relație monogamă cu el, și o mare surpriză, atunci când mi-a spus că i-ar plăcea să mă privească făcând dragoste cu alt bărbat… Știam, teoretic, că pot exista și astfel de variante de cuplu, cupluri poliamoroase, swingers, etc.
Dar nu mi-am pus problema că o sa dau eu peste varianta cu pricina… Ha! Viața e ironică și are umor din belșug.
Pentru o tipă cu o educație destul de clasică și de conservatoare, uite că mi s-a întâmplat tocmai mie să experimentez poliamoria. Și să-mi deschidă orizontul, ba chiar să-mi placă.
Între fantezie și act
Nu am ajuns în punctul în care să punem în act fantezia lui P. de a mă vedea făcând dragoste cu altul. Adică a rămas doar o fantezie de-a lui, și nu m-a privit niciodată făcând amor cu alt bărbat.
Dar asta mi-a pus niște probleme și mi-a ridicat niște întrebări la momentul respectiv. Aveam 29 de ani. Am început să îi studiez comportamentul și să văd că flirtează cu prietenele mele.
Eu nu sunt geloasă și nu am avut reacții negative niciodată dacă le făcea complimente. Pur și simplu îmi părea un tip sensibil la frumos și cunoștințele mele feminine mele erau încântate să fie văzute, remarcate, complimentate.
Eu eram încântată să am lângă mine un bărbat atât de rafinat și de generos. Apoi am aflat că s-a mai culcat și cu alte femei, necunoscute mie. Zbang! Deci nu era doar o teorie faza cu amorul multiplicat…
Am avut câteva zile de șoc și groază, de gelozie cum nu am mai experimentat anterior. L-am întrebat de ce și mi-a spus că el așa vede lucrurile. Nu a încercat să se scuze sau să se apere.
Mi-am dat seama că da, sunt oameni care pot avea altă perspectivă asupra vieții, cuplului, fidelității. Alta decât o am eu, cel puțin. Mi s-a părut nedrept să-l pedepsesc pentru asta.
Până la urmă, el vine dintr-o familie foarte educată și foarte libertină, cu părinți trăiți în Franța în perioada 1968-69, când francezii își expuneau moravurile („ușoare“ din punctul nostru de vedere, de români), poliamoria și afecțiunea împărțită cu generozitate în dreapta și în stânga.
Dacă vezi lucrurile în context, ele încetează să îți mai pară bizare. P. era rezultatul lor, al acestor părinți libertini care făceau nudism la mare și pe unde mai apucau, dar se iubeau mult și își citeau reciproc poeme de Baudelaire…
Ce cuplu minunat, până la urmă! Afecțiunea lui față de mine mă făcea să cred că am putea avea același tip de relație.
Stop geloziei!
Și, într-un fel, am avut acest tip de cuplu. Am încetat brusc să mai fiu geloasă. Mi-am impus, ba chiar am adoptat ideea. Ca orice „copil“ adoptat, ideea asta a necesitat o perioadă de adaptare reciprocă, dar a mers.
Am avut o scurtă discuție din care am concluzionat amândoi, ușurați, că fidelitatea nu e cel mai important lucru pentru noi. Simțeam că avem împreună chestii mult mai importante. O mare compatibilitate intelectuală și sexuală, de exemplu.
P. este și azi cel mai stimulant partener de discuții, pentru mine. Inteligența și talentul lui mă încântă ca la început. Și el spune despre mine același lucru. Apoi e respectul nostru unul pentru celălalt.
Faptul că în toate perioadele noastre de răceală nu ne-am insultat niciodată, nu am pierdut respectul și nu am vulgarizat interacțiunile dintre noi. Că țineam mult unul la altul, și, mai ales, prietenia noastră.
În perioada relației noastre prietenia a fost cel mai puternic liant. Eu am avut un accident și timp de o lună am fost în ghips cu piciorul stâng.
El a fost cel care m-a dus la baie, mă ajuta să fac baie sau îmi făcea cumpărături. Grija unul față de celălalt a rămas constantă. Eu i-am ascultat îndoielile, depresiile când un film nu primea finanțare sau era în pană de creativitate și de inspirație.
Desigur, în toți acești ani, și el și eu am avut alți parteneri. Nu ne povesteam aventurile, dar știam că nu ne suntem fideli unul altuia.
Am avut o anume satisfacție când i-am spus odată că îmi place de cineva, și am citit tristețe și o ușoară gelozie pe chipul lui.
Deci e și el om, până la urmă, și are reacții umane, de bărbat gelos… Și, mai ales, a fost dovada că ține la mine. Dar s-a controlat și nu a spus nimic. Am înțeles din reacția lui că e ok, și că pot da curs acelei iubiri incipiente.
Și astfel, cu o comunicare minimă, am setat cadrele relației noastre pe mai departe: fiecare e liber să facă ce vrea, câtă vreme nu îl face pe celălalt să sufere.
De fapt, nu am înșelat pe nimeni
Ceilalți bărbați cu care am fost în tot acest timp aveau viziuni destul de monogame, și mi s-a părut cinstit să dau curs relațiilor în termenii lor.
Adică, pe perioada acestor relații paralele, am sistat legătura mea cu P. nu am fost infidelă partenerilor mei ocazionali, ci doar lui P.
Pentru că am păstrat relația și intimitatea și comunicarea noastră profundă. Până la urmă, noi doi eram best friends… with benefits.
Când rămâneam din nou singuri, fără parteneri alternativi, reveneam unul la altul, în patul comun din elegantul său apartament și făceam amor cu aceeași implicare și tandrețe.
Ironia face că relațiile mele (și nici ale lui, pentru că, bănuiesc eu, fetele respective nu aveau atâta toleranță pentru infidelitate câtă aveam eu) nu au durat prea mult și tot unul la celălalt ne întorceam.
Știam că și el are legături cu alte femei, dar nu mă deranja deloc. Pur și simplu plăcerea de a lua masa împreună, de a vorbi despre Godard și despre Jarmusch ori despre scriitori contemporani descoperiți de fiecare dintre noi era mai mare.
Acest gen de prietenie intelectuală și de atracție fizică fără obligații e o relație rară. Suntem recunoscători că am trăit-o.
Un aranjament mai special
Desigur că poliamoria nu e pentru oricine. E nevoie de doi care să fie de acord cu libertațile mutuale uneori duse la extrem.
Dar această experiență mi-a arătat că noi, oamenii, suntem capabli să trăim în variante de viață și de relații la care nu ne-am gândit anterior, povești care ne extind orizontul și ne fac să înțelegem mai multe decât credeam.
Eu nu judec cu atâta asprime infidelitatea altora, atunci când aflu de ea. Știu că fidelitatea sexuală e destul de dificilă, din simplul motiv că specia umană nici nu e făcută să fie monogamă.
Și eu mă plictiseam uneori de el. Știu că e scandalos pentru majoritatea oamenilor ceea ce spun eu aici, dar ar trebui să nu reacționați rapid și să vă gândiți câteva minute la asta.
Nu judecați prea repede
Nu spun că recomand poliamoria. Repet, nu e pentru oricine. Dar vă recomand să vă abțineți de la a judeca rapid ceea ce nu înțelegeți. Și să vă gândiți că voi înșivă puteți ajunge să trăiți situații care vă par imposibile la început.
Cred că oamenii ar trebui să fie mai puțin moraliști. Oamenii ar trebui să fie pur și simplu mai atenți la celălalt, să înțeleagă mai mult și să judece mai puțin.
Să accepte că nu toate nevoile ne sunt îndeplinite de un singur om. Și sexuale, și emoționale, și financiare, etc…
Uneori nevoile acestea sunt îndeplinite de oameni diferiți… în același interval de timp. Mare brânză!
Un final fericit
Încă ceva: fidelitatea sexuală e dificilă. Și nu doar pentru bărbați. Și eu am fost mereu tentată de alți parteneri și am dat curs tentației. Și am avut norocul să am un partener stabil care a înșeles că nu e așa o mare dramă.
În final eu și P. ne-am despărțit, definitiv. Dar fără să ne purtăm pică ci dimpotrivă, păstrăm unul despre celălalt o amintire frumoasă și avem respectul intact unul pentru celălalt.
Am înțeles că fidelitatea e o chestiune de context: adică într-un context merge, în altul nu funcționează și nu rezolvi nimic dacă tragi de cineva să se schimbe și să devină soț cumințel și devreme acasă (ori nevastă devreme acasă).
Pentru că, repet, fidelitatea e o construcție a cuplului respectiv și așa ar trebui să rămână. Nu o normă impusă de alții.
Alte etape de viață
Eu și P. suntem în altă etapă de viață și aranjamentul nostru de relație liberă nu mai corespunde nevoilor noastre din acest moment. Eu am 35 de ani și aș vrea să am un copil, și un copil are nevoie de niște constante în viață, de o mamă și de un tată prezenți.
Sunt acum cu cineva care își dorește același lucru ca mine și am ales să nu fiu infidelă nici măcar cu privire. Mai ales că actualul meu partener vine dintr-o familie foarte conservatoare, spre deosebire de P.
Pentru el, fidelitatea e centrală, dar nu dintr-un simț religios sau mai știu eu ce, mai degrabă dintr-un instinct al ordinii și așezării vieții.
Adică nici el nu e un moralist și are viziuni progresiste cu privire la căsătoriile gay și adopția copiilor de către aceștia (e foarte de acord) precum și cu privire la euthanasie (medic fiind, el vede destui oameni care își doresc mai degrabă moartea decât suferința atroce a unui cancer terminal și nu înțelege de ce unii oameni cer dreptul la viață – inclusiv pentru fetuși cu malformații – dar interzic dreptul la moarte).
Deci iată că am norocul să am în viață ca parteneri niște bărbați deschiși la minte…
NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.
