Bărbații de care TREBUIE să fugim!

Narcisici, dependenți, evitanți, „golani“, fără job sau, dimpotrivă, carieriști obsedați… La capitolul bărbați, tipologiile „așa nu“ sunt, din păcate, destul de vaste. Patru cititoare ne spun de ce bărbați fug ele – și cam au dreptate să o facă…

 

„Nu erai paranoică, dar devii… “, Corina, 35 de ani

„Cred că e în regulă să dăm dovadă de sinceritate și să recunoaștem că ne mai plac și băieții răi. Ne ducem către ei mai ceva ca molia la bec, dar nu e cazul să zăbovim acolo prea mult.

Citește și:

Inconstanța: trăsătura de caracter care afectează orice cuplu

Cum să te desparți de un partener cu depresie

Or, dacă te știi vulnerabilă, dacă te îndrăgostești ușor, e cazul să fugi fără să te mai uiți înapoi.

Cât mai departe! Sunt genul ăla super catchy, amuzanți, distractivi, cu un fizic de te urcă pe pereți (câteodată la propriu), iscusiți în arta amorului (deh, au exersat îndelung cu jumătate din oraș, dacă nu mai bine), teoretic știu cum să se poarte cu o femeie, să o facă să se simtă adorată, în al nouălea cer, ce să mai…

Dar după ce apuci să guști din nectarul zeilor, Adonis se transformă în zeul războiului și îți pune creierul pe bigudiuri, inima pe jar, iar deziluzia în dragoste bate hotărâtă la ușă, strâns de mână cu depresia.

Și uite cum începi să îi verifici telefonul în timp ce doarme (nu te opresc pe tine amprenta sau codul din cifre), să încerci măcar să îi spargi e-mailul și să-i cercetezi minuțios contul de Facebook, încât oamenii de la SRI par începători pe lângă tine.

Nu erai paranoică, dar devii, iar următorii domni din viața ta vor plăti cu dobândă pentru păcatele individului. Sună cam tragic, nu?

Eu, personal, nu am întâlnit bărbat care vrea să ia acasă o femeie cu moravuri îndoielnice, căreia îi place mai mult golăneala prin oraș, singură (a se citi cu prietenele sau cu alte personaje de sex masculin), decât viața de cuplu.

Așa că noi, femeile, de ce să avem o relație stabilă cu bondarul ce zboară din floare în floare? Mă rog, stabilă în capul nostru. 

Nu militez pentru dependență, toți avem nevoie de libertate și timpul nostru, însă acest concept e înțeles puțin diferit de băieții răi. Așa că, dacă ai chef de o poveste incendiară, dă-i înainte, dar scrie-i ultimul capitol până nu te arzi.

Vrei o relație stabilă, echilibrată și frumoasă? Găsește pe cineva sănătos la cap și la suflet, dar, în primul rând, cunoaște-te pe tine și vezi care-ți sunt limitele.“

 

„Mi-am jurat că nu mai pățesc așa ceva“, Mihaela, 38 de ani

„Eu fug de cei care fug de mine. Adică nu vreau relații unilaterale, în care să fiu eu cea îndrăgostită și el să mă evite, să mă ducă cu preșul etc. De aia nici nu prea am avut astfel de povești, mi se par traumatizante și inutile.

De două ori în viață (pe la 30 de ani și pe la 34) mi s-a pus pata pe câte un indisponibil (primul, pentru că era însurat și al doilea, pentru că era confuz și nu știa ce vrea, dar în tot cazul era extrem de evitant și nu știu de ce m-am aprins eu după el, poate pentru că voia să fie salvat și eu salvez pe câte un naufragiat de care mă și înamorez).

Dar aceste două povești au fost foarte educative și mi-am jurat că nu mai pățesc așa ceva: să alerg eu după Gigel, care nu mă vrea! No freakin’ way! E prea mult pentru orgoliul meu. 

În rest, să zicem că fug de cei de care ar trebui să fugă femeile toate: de narcisiștii care te seduc, apoi dispar în ceață; de cei care lasă inimi frânte pe unde trec, de cei fără slujbă (iresponsabilii), de cei ambivalenți («te vreau, iubita mea, dar nu pot în seara asta, nici mâine seară, te caut eu»), de cei prea în vârstă pentru mine (limita mea e de șapte-opt ani diferență) sau de cei prea tineri (la fel, tot șapte-opt ani).

Mai fug de cei, evident, proști. Unul cu care mă conversam la un moment dat pe un site de dating, mi-a scris că se duce la mânăstire să se spovedească, pentru că s-a uitat la un film cu sex.

Și era prins în discursul acesta religios. Eu respect credința omului, dar de câtă inteligență să suspectezi pe cineva care gândește cu mintea preotului său și nu cu cea proprie?!“

 

„Tiparul meu sunt cazurile sociale…“, Diana, 31 de ani

„Desigur, glumesc! Nu cazurile sociale sunt tiparul meu relațional, dar poate o combinație între «fiul ploii» și «rătăcitul pământului». Pe scurt, orice este imatur emoțional și satisface prostul meu stil de atașament… dependent.

Da, recunosc, am o problemă, pe care însă am început să o tratez, întrucât mi-am dat seama că nu am nicio vocație reală de a juca rolul Florence Nightingale, versiunea implicată romantic.

Am ales mereu tipi ușor nesiguri, pentru că tupeul masculin mă deranjează. Și, din păcate, în loc să caut o medie între cele două, care s-ar putea izbi de o normalitate, am fugit fix în extrema cealaltă.

Sensibil, ușor trist, cu o poveste… lungă și complicată, care inspiră nevoie de protecție. Iar ceea ce mi se pare atrăgător în prima lună de relație, mă handicapează începând cu prima zi a celei de-a doua luni.

Într-o relație, ca femeie, îmi doresc să fiu protejată, iubită, ocrotită. Este dreptul nostru, al sexului «slab».

Am totuși impresia că egalitatea sexelor se traduce nu doar printr-o emancipare a femeii, ci și printr-o emasculare a bărbatului.

Iar dacă noi vrem drepturi egale cu ei, arătăm că putem munci la fel de mult (sau chiar mai…) și că suntem competitive, oare suntem pregătite pentru bărbatul casnic, tandru și lipsit de orice ambiție?

Eu, una, am constatat că nu sunt. Că bărbații sensibili și timizi, pe care îi tot aleg, sunt doar o reflecție a mea și nu ceea ce îmi doresc de la un partener.

Mai mult: cumva, în mixul meu de ingrediente, sensibilitatea dă cu plus, pe când la foștii mei parteneri s-a tradus în nesiguranță, indecizie, fugă, imaturitate și… infidelitate.

Așadar, poate încă încerc să îmi conturez ce anume îmi doresc concret de la un partener, dar cu siguranță știu deja foarte clar ce nu îmi doresc. Acum, dacă îl văd ușor emotiv, stângaci, retras și vulnerabil, îi doresc terapie plăcută și nu mai încerc să îl salvez eu!“

 

„Băiatul mamei e o comedie pe picioare“, Alexandra, 41 de ani

„Eu sunt fată bună și înțelegătoare. Trec cu vederea faptul că a stat la bere cu băieții până la 5 dimineața, că se mai duce la fotbal și fac eu curat, cât el e plecat, că sâmbăta umple curtea de prieteni și duminică, toată ziua, aduc casa la lumină după cataclismul culinar.

Nu fac crize de nervi dacă mai găsesc o cămașă aruncată pe canapea sau șosetele pe jos, în baie, nu în coșul de rufe, ori capacul toaletei întotdeauna ridicat.

Are domnul meu niște calități grozave, care compensează toate lucrurile astea. Dar am învățat să le apreciez după două experiențe tragi-comice, cu două tipologii de bărbați de care ar trebui să fugim toate: băiatul mamei și carieristul obsedat.

Acesta din urmă, de regulă, a fost băiat sărac, au făcut copiii mișto de el, era veriga slabă în orice; sau tatăl lui, un om aspru, poate chiar de succes, nu l-a iubit niciodată și caută să îi câștige afecțiunea, aprobarea.

Acum trebuie să demonstreze că poate, că e superior, că are. Așa că stă nopțile și weekendurile pe la birou și, pentru foamea imensă de bani, faimă și poziție, este dispus să sacrifice absolut orice. Inclusiv pe tine, iubita lui.

Finalul poveștii voastre nu e ca în filme, cel puțin nu în alea romantice. Băiatul mamei e o comedie pe picioare, pe care o vezi clar după ce trece din frenezia îndrăgostelii.

Nu face nimic fără aprobarea lui mami, cred că și pentru sex are un orar stabilit tot de mami, căreia îi pute groaznic orice relație de-a prințișorului.

Niciuna nu e bună pentru puiuțul ei și, dacă ai îndrăznit să o superi, în maximum o săptămână ești din nou singură, fără să-ți dai seama ce te-a lovit.

Urzelile femeii umilesc intriga din Game of Thrones, asta e clar! Săracul, în esență, poate chiar este OK, dar lipsa de personalitate și cordonul ombilical ce încă îl strânge de gât, îl scot de pe lista burlacilor must have.“