Când trăiești în singurătate și depresie mult timp, lupta este foarte grea

Încerc să mă informez mereu despre cum e să fii singur și să-ți fie bine. Uneori lucrurile funcționează, dar de cele mai multe ori nu. Atunci când trăiești în singurătate și depresie de mult timp, lupta este una foarte grea…

Citește și:

Mama mi-a spus toată viața că nu merit nimic

Pentru binele meu, m-am distanțat de părinți

Eram un copil trist…

De când eram mică, îmi povesteau ai mei, îmi plăcea să mă joc mai mult singură și stăteam retrasă. Mă puteam juca în camera mea cu orele fără să deranjez. Mă caracterizau drept un copil cuminte.

Ce nu știau este că eram un copil trist și temător. Părinții mei se certau des și foarte urât. Îmi era teamă că vor pleca sau că mă vor părăsi. Încercam să fiu cuminte ca să nu îi supăr eu. Prea mult timp pentru mine oricum nu aveau.

Locuiam împreună cu bunica mea, care mă îngrijea. Cu ea mă simțeam mai bine, protejată, iubită. De ei îmi era teamă. Plângeam des, atunci când nu mă vedeau, pentru că nu puteam să le explic de ce. Am făcut cunoștință cu tristețea poate prea devreme.

În adolescență nevoia mea de retragere s-a accentuat. Aveam câțiva prieteni, între colegii de școală, dar nicio prietenie apropiată. Simțeam că mă epuizează psihic să stau prea mult în grupuri.

Da, mă simțeam bine uneori, dar tot căutam singurătatea mea. Pentru că așa mă obișnuisem. Chiar și acum, la 43 de ani, tot în singurătate mă regăsesc. Altfel, chiar nu știu…

În adolescență aveam numeroase conflicte cu mama. Mereu îmi făcea observații, iar eu plângeam și sufeream din orice. Îmi reproșa că mă prefac ca să o impresionez. Sufeream și mai tare.

Mă închideam în camera mea și mă așezam pe jos, cu spatele lipit de dulap. Apoi mă loveam cu capul de dulap. O dată, ca să simt că mă doare. Mama urla din cealaltă cameră că ei să nu îi dau cu pumnul în mobilă. Să las scenele dacă nu vreau să îmi dea câteva palme.

Putea la fel de bine să îmi dea. Nu m-a văzut niciodată și nici nu s-a obosit să mă cunoască. Eram un obiect cu care, ocazional, se mândrea la prieteni. „Fiica mea olimpică!” sau „Da, Diana se face foarte frumoasă…” În rest, nu puteam discuta cu ea.

Îmi doream un singur lucru: să pot învăța, să am o meserie, să muncesc și să fiu independentă. Mi-a plăcut școala, mi-a plăcut mereu să citesc și să scriu.

Scriam povești de când eram mică. Apoi poezii, apoi confesiuni în jurnalul personal. Într-una din zile, căutând ceva în dulapul meu, mama mi-a găsit și citit un jurnal. Eram la școală.

Când am ajuns acasă am avut parte de o criză de isterie: cum poate să îmi treacă așa ceva prin cap? Cum îndrăznesc să o acuz că nu mă vede! Ce înseamnă tristețe fără margini și dorința de a muri? Sunt nebună?! Să îi spun, ca să mă interneze într-un azil, unde mi-e locul!

M-am panicat. I-am zis că nu avea dreptul să citească și m-a pălmuit. Mi-a zis să dispar din fața ei și, dacă mai găsește așa ceva, mă internează.

Deși îmi contemplasem propria moarte de multe ori, nu am avut suficient curaj să încerc. Mă gândeam că m-ar durea. Că nu pot să închei suferința tot cu suferință.

Dar am trăit mereu cu spaima că dacă nu mă prefac că sunt bine, mama mă va închide într-un azil. Pe vremea aceea, suna a închisoare. Tata plecase de mult. Nu mai știam nimic de el de când aveam 8 ani. Iar un azil însemna să mă părăsească și mama.

 

Nu poți scăpa de tristețe prea ușor

Am intrat la facultate, pe care am terminat-o prima din serie. Nu mă străduiam prea tare, dar

învățam cu plăcere și foarte ușor. Nici măcar nu aveam o memorie excelentă. Dar înțelegeam fără prea mari eforturi. Iar dacă înțelegi un lucru, îți este ușor să îl reproduci.

După ce am încheiat facultatea m-am mutat de acasă și am ales să locuiesc cu bunica mea, care avea un apartament de două camere. Se certa des cu mama și, înainte de a împlini eu 18 ani, plecase de la noi. O vizitam des, uneori rămâneam la ea peste noapte.

După încheierea facultății, nemaisuportând certurile și criticile mamei, am ales să stau cu bunica. Mama m-a blestemat. Mi-a spus că nu merit să trăiesc.

Sunt o fiică nenorocită și nerecunoscătoare care își abandonează mama. Nu am știut niciodată de ce se poartă așa cu mine. Cert e, că așa s-a purtat mereu. Știam că nu sunt bună și că nu merit, iar ea mi-o reamintea de fiecare dată.

La 26 de ani m-am căsătorit cu primul iubit. La 27 m-a înșelat și l-am părăsit. Nu am putut ieși din casă trei luni. Mă hrănea bunica mea, la care revenisem. Supă, dată cu lingura în gură.

Citeam fără întrerupere, deși dacă mă întreabă cineva ce anume, habar nu am. Nu eram atentă la nimic. Timpul se oprise în loc.

Soțul meu îmi demonstrase și el că nu merit nimic. Că nu sunt suficient de bună.

Deja știam că sunt depresivă, mă informasem pe acest subiect. Mi-am propus să nu iau niciodată pastile. Să mă lupt cum pot cu problema mea.

Așa că, după divorț, am așteptat să ating fundul prăpastiei. Știu că de acolo nu ai decât două variante. Iar cât încă mai poți lupta, începi să te ridici. Greu, cu recăderi, dar treptat, te ridici.

 

Mereu singură

Sunt în continuare singură. După relația cu soțul meu am mai avut câțiva iubiți. Majoritatea m-au înșelat. Am retrăit drama la nesfârșit.

Poate este firesc sau uzual, dar eu cred că este crut să știi că cel de lângă tine, își caută, de fapt… pe altcineva. Am hotărât să nici nu mai încerc. Sunt singură de 7 ani. Prieteni am la fel de puțini.

După atâta timp, tot nu mă regăsesc în grupuri de oameni. Am refuzat mereu ieșirile în oraș. Sincer, pentru că am impresia că mă invită de milă… Ce altceva să vadă la mine? Nu am nimic valoros. În plus, nu am energie să petrec timp în public. Simt nevoia să mă retrag.

Am două joburi în prezent. Unul full time, la care stau până la 6 seara, iar apoi încep o colaborare… Lucrez de acasă, în fiecare zi, până aproape de miezul nopții.

Pe bunica mea am pierdut-o acum 5 ani. De atunci am resimțit și mai puternic singurătatea. Era toată familia mea.

Pe mama o țin la distanță. În continuare îmi spune că sunt nebună și trebuie să fiu internată într-un azil. În schimb îmi cere bani. „Pentru că e datoria mea să îi dau.” Îi dau, ca să stea departe. Cred că e o afacere rentabilă. Cât timp îi dau bani mă lasă în pace.

Dar trăiesc cu teamă. Sunt singură, ce se întâmplă dacă mă îmbolnăvesc? Dacă pățesc ceva… cine are grijă de mine? Mă sperie numai gândul că aș fi lăsată în grija mamei.

Aș vrea să fac un act oficial prin care refuz acest lucru, indiferent de circumstanțe. Oare pot alege eutanasierea în caz că ajung o invalidă incapabilă să se îngrijească? … Cam astea sunt gândurile care îmi trec prin minte.

Mă uit la oamenii din jur și mi-aș dori ce au ei. Îi invidiez pentru puterea de a-și trăi viețile. Eu una, mă târâi prin viața mea. Abia dacă stau în picioare.

Nu am realizat nimic. Nu am o casă a mea, nu am o carieră (muncesc mult, dar atât), nu am un partener și nici un copil. După toate eșecurile amoroase am învățat că nu merit nimic bun și că nici nu știu să aleg…

Iar în izolare și singurătate e tare greu să te lupți cu depresia. Cu lipsa de energie și de chef. Cu dezamăgirea. Cu certitudinea că ești o ratată. Că nu meriți nimic. Că nu știi de ce trăiești.

La 40 de ani, am învățat să caut ajutor. Am mai fost la psiholog, dar din păcate am făcut o alegere proastă și am renunțat. Am început să citesc. Despre depresie, despre ce pot face eu pentru mine.

Mi-am luat o pisică și, spre bucuria mea, este o ființă care chiar mă iubește. Și eu pe ea. Cred că, într-un mod inexplicabil, mă echilibrează. Apoi, citind, am căutat psihologi cu recomandări.

Am găsit o doamnă care este o alegere bună pentru mine. Fac terapie de un an și jumătate. Am început să mai ies din casă. Am renunțat la colaborare.

Am învățat să am ritualuri care îmi fac bine și mă relaxează. Simt că am găsit un sprijin și regret că nu l-am găsit mai devreme. Nici nu l-am căutat.

Este extrem de dificil să te lupți cu depresia. Să o ascunzi de cei din jur ca să nu îi încarci cu problema ta, să nu te compătimească sau să nu te desconsidere. Cu cât depuneam mai mult efort să ascund, cu atât mai greu îmi era să fac față.

La muncă, toată lumea se bazează pe mine. Au încredere în capacitățile mele și mă admiră. Nimeni nu știe cât de greu îmi este să trăiesc cu mine. Și tot îmi e teamă de judecata lor dacă află.

Mama mi-a spus că sunt nebună de atâtea ori, încât îmi e teamă să o aud de la alții. Sunt fragilă emoțional, știu. Traumatizată. Și depresivă. Dar învăț să trăiesc cu asta. Pentru că am cerut ajutor.

E cel mai important lucru. Dacă citește cineva ce am scris aici, atât pot să îi sfătuiesc: să ceară ajutor. Indiferent de teamă, de panică, de nesiguranță. Poți învăța să trăiești cu asta, atunci când cineva te ajută.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: 123rf.com