Ce compromisuri m-au ajutat să mă mărit la 40 de ani

Când ești mai tânăr ai libertatea de a alege în iubire și, mai ales, de a refuza. După 40 de ani, dacă în continuare vrei o familie, trebuie să știi să faci compromisuri. Uneori, cam multe…

Citește și:

Am fost amantă și nu regret. Încă îmi e prieten bun.

Am făcut un avort și a fost cea mai bună decizie. Nu am regrete.

Timpul trece, dorințele rămân

Îmi amintesc cum îmi tratam iubiții când aveam 20 de ani. Deh, eram tânără, aveam opțiuni și, evident, enorm de multe așteptări. Nu răbdam prea multe, sancționam comportamente nedorite, mă îmbufnam din orice și eram rapid dezamăgită. Era și firesc… balta avea pește, vorba aceea.

Țin minte și acum că m-am despărțit de un iubit întrucât nu comunica prea mult. Era tăcut și retras, iar eu aveam nevoie de expansivitate, de energie, de povești nesfârșite. Aveam senzația că vorbesc cu pereții, așa că în scurt timp mi-am dat seama că nu va funcționa.

Un altul, nu avea prea multă școală. Era băiat bun, dar intelectuala din mine simțea nevoia de competiție, de provocare. Iar anii au trecut dând flit unuia sau altuia.

Desigur, mi-am și luat flit că nu sunt eu mai brează decât altele. Am suferit când iubeam câte un artist neînțeles (de altfel intelectual și comunicativ) sau când credeam că l-am descoperit pe bărbatul vieții mele, eu nefiind femeia vieții lui.

Apoi m-am concentrat pe carieră. Voiam una. Nu am reușit să obțin rezultate spectaculoase, cel puțin, nu așa cum visam la 20 de ani, dar sunt mulțumită de nivelul la care am ajuns. Totuși, acesta a presupus muncă multă și timp puțin pentru viața personală. Iar așa au trecut… 15 ani.

În tot acest timp relațiile au fost mai scurte, mai nesemnificative, urmate de perioade lungi de singurătate.

Nu îmi era rău, aveam un program încărcat de activități. Fie că era vorba despre munca pe care (spre norocul meu) o fac cu plăcere, despre câte un hobby (în mare parte rateuri artistice) sau îngrijire personală. În ultimul capitol includ excursii, ieșiri cu prietenii, sport, SPA și alte distracții care să mă bucure.

Dar totodată mi-a lipsit prezența unui partener. A cuiva cu care să îmi împart serile și patul, grijile de la muncă și poveștile cu prieteni, supărările sau momentele de veselie turbată. Lipsea cu desăvârșire și, oricât îmi iubesc eu pisica, tot nu era suficient.

Mai mult, la viața mea, chiar îmi doream un copil. Ori, la 40 de ani, nu prea mai ai „toată viața înainte” să îl faci. Așa că, mi-am propus să îl găsesc. Pe el, acel partener pe care timp de 40 de ani nu am reușit să-l identific.

Drame on-line

Am început prin a frecventa site-urile matrimoniale. Nu știu cum reușesc oamenii să se cupleze pe-acolo, dar eu una mă simțeam precum elefantul roz din mijlocul camerei. Ca să nu mai spun că eram convinsă că 40 de ani este clar un criteriu de turn-off. Supriză, nu era.

Și mai multă surpiză: aveam un succes nebun la băieții mai tineri. Nu știu acum dacă generațiile astea au toate mommy issues dar mie îmi dă cu virgulă când mă abordează câte un „caz de corupere de minori”.

Ok, nu erau minori, dar nici majori de prea multă vreme. În schimb, tupeu cât cuprinde… Iar între tatuaje, gramatică de împrumut, apropo-uri indecente și multe „block user” mi-am dat seama de ce după 30 de ani sunt mai multe șanse să fii victima unui atentat. După așa experiențe, aproape îl cauți….

Tot on-line însă, dacă ai răbdare și timp (nu că mi-ar prisosi vreuna din cele două) poți identifica și câte un rătăcit, așa ca tine. Eu am găsit pe cineva, iar odată cu el am făcut și primul compromis: este cu patru ani mai mic decât mine.

Mi-am spus că totuși, nu am 20 de ani ca să îmi pară diferența atât de gravă. Nu era. Dar faptul că era un player obosit în căutarea unei prințese dornice să audă cum își vor petrece ei vacanța de iarnă prin Asia, a fost stop-joc-ul meu.

Semnalele mele de alarmă pornesc atunci când din câteva conversații și, eventual, două întâlniri, începi să îmi povestești ce vreau să aud. Ok, vrei sex, înțeleg. Poate și eu vreau. Dar îmi trece când mă etichetezi cu „single and desperate”. Ceea ce e evident din abordare.

L-am flituit cu ceva părere de rău, întrucât era atrăgător și educat. Dar m-a deprimat destul de tare ideea.

Adică eu cu mine am învățat să fiu bine, dar unde găsești bărbați? Mai ales dacă nu vrei o aventură de-o noapte, un amantlânc pe furiș sau vreun puștan nedezmeticit pe care să-l iei acasă să ai ce crește. Măcar cu ăsta ai rezolva și problema iubitului și a copilului într-unul singur…

Let’s compromise!

Întotdeauna am urât ideea de compromis. Sunt pro toleranță, înțelegere a diferențelor (deh, după fliturile din tinerețe am învățat câte ceva), dar la compromis mă cam opream. Adică… la ce să renunț?

Am aflat răspunsul cu Dan, actualul meu soț. O da, m-am și căsătorit. Cum este Dan?

Este cu 10 ani mai mare decât mine, a fost căsătorit, are un copil, nu este un vorbăreț, nu înțelege prea bine de ce mă dau eu cu capul de pereți din cauza serviciului (na, oricât îmi place, tot am momente de stres sau… dead-line) iar la capitolul plăceri comune suntem cam hăis-cea.

Mie mereu mi-au plăcut bărbații atrăgători fizic. Hai, cui nu-i plac? Dacă te simți atrasă de cei nașpa fizic, poate chiar ai o problemă. Dan este… cu 5 cm mai scund decât mine. Dacă port tocuri arătăm de parcă m-ar fi închiriat cu ora.

Vorbește când mănâncă… chestie care mă surprinde total, având în vedere că nu e vorbăreț deloc. Pe el taman cu gura plină îl invadează cheful de vorbă. Sforăie. Nu mi s-ar fi părut o dramă dacă nu scutura paharele de pe masă…

Este un bărbat educat, dar care nu s-a chinuit prea mult în carieră. Dacă admiram competiția, la el admir spiritul de conservare.

Se stresează rar, iar atunci când se stresează de regulă are legătură cu viața noastră privată și mai rar cu munca. Nu îi plac prea tare ieșirile cu prietenii și mă ceartă când cheltui cam mult la shopping. Adică tropăie ocazional pe lucrurile care mie-mi fac plăcere.

Dar, ca lucrurile să nu pară ca și cum am cedat psihic și am pus și eu mâna pe un bărbat… Dan are infinit de multă răbdare cu mine (și cu pisica mea, fie vorba între noi). Este calm, este un om pe care mă pot baza oricând. Mă simt în siguranță cu el și iubită.

Nu îmi fac griji că nu am sprijinul sau înțelegerea lui. Știe să lase de la el. Știe să mă suporte când universul meu profesional preia conducerea. Știe că vreau să înfiem un copil și își dorește și el asta. Va fi un tată bun.

Iar atunci când trag linie, dacă eu am fost mereu o hachițoasă și o pretențioasă și o revoltată la adresa compromisurilor… îmi spun mereu „oare eu sunt conștientă câte compromisuri face omul ăsta de dragul meu?”

Nu e simplu să găsești persoana potrivită. Dacă ai sărit de 40 de ani, e cu atât mai dificil. Interesant este însă că… habar nu ai cum arată persoana potrivită până când nu stă în fața ta.

Chiar și atunci, ești norocoasă dacă o vezi. Eu una chiar am avut baftă. Naiba știa că destinul meu nu e să fiu cu Antonio Banderas…

Voi ați avut parte de asemenea „treziri la realitate”? L-ați căuta în continuare pe „Banderas”?

De A. C.

Foto: 123rf.com