Ce greșeli îi poți ierta iubitului tău?

Fiecare cuplu are perioade bune și mai puțin bune, momente când închizi ochii sau ești atât de rănită, încât te întrebi dacă ești capabilă și are rost să ierți. Tu ce fel de greșeli îi ierți iubitului tău? Uite ce ne povestesc trei cititoare, poate te ajută să te decizi.

 

Ceea ce iertăm partenerului vine dintr-un set de valori pe care îl construim toată viața sau îl construim contextual în acel cuplu.

Citește și:

Cum să ai inițiativă fără să te considere o femeie disperată

Vrei să trăiești o nouă poveste de dragoste? Ține cont de aceste sfaturi

De exemplu, o femeie poate că nu tolerează absolut deloc infidelitatea, pentru că tatăl ei a înșelat-o pe mama ei.

O altă femeie își dorește o relație mai puțin fuzională, iar infidelitatea, pentru ea, nu face parte dintre păcatele capitale.

O femeie poate că nu iartă micile păcate, cum ar fi timpul petrecut uneori prea mult alături de prietenii bărbați ai soțului; alta iartă greșeli majore, cum ar fi o mare minciună despre finanțele cuplului.

Ceea ce iertăm și tolerăm spune multe despre noi însene. Iată câteva confesiuni pe acest subiect.

 

 „Mi-am propus să fac ceea ce simt“ – Miruna, 37 de ani

„De-a lungul anilor, cred că am iertat atât de multe – de la infidelitate, la violență fizică și verbală –, încât acum am devenit destul de inflexibilă și parcă nu îmi mai vine să iert nimic.

Mi se pare că nu te respecți pe tine și în niciun caz pe mine dacă nu ești în stare ca, de ziua mea, de 1 și 8 martie, să te prezinți cu un frumos buchet de flori, dacă nu mă suni când ai spus că o faci, dacă nu îmi ești alături când am nevoie, dacă nu comunici deschis și nu dai dovadă de acea transparență atât de necesară, deoarece eu nu fac parte din gașca X-Men, să citesc gânduri.

Și nici nu vreau să mă îmbolnăvesc de scenarită. Cu multă vreme în urmă, mi-am propus să fac ceea ce simt, și cred că îmi iese din plin.

Nu vreau ca seara, când pun capul pe pernă, să am regrete și să încep să mă întreb cum ar fi fost dacă…

De aceea, tind să cred că sunt totuși omul extremelor, care înțelege și acceptă multe, atâta vreme cât dai dovadă de sinceritate și bunăvoință, ai explicații pertinente, care stau în picioare, dar care, la fel de ușor, te trimite direct la dracu și nimeni sau nimic pe lumea asta nu te mai scoate de acolo.

Când iertăm, indiferent cât de mare sau de mică a fost greșeala, cred că trebuie să fim în acord cu noi înșine.

Iar ce nu pot ierta eu, poate că pentru tine e doar un obstacol, pe care îl sari sau îl ocolești, și invers – deci, lucrurile sunt cât se poate de personalizate.

Fiecare dintre noi are în spate un istoric, niște traume și, da, fac tot posibilul să mă pliez pe nevoile tale, să ți le satisfac, dar nu face din mine un salvator, că nu ține. Sau nu face din mine o victimă, nici măcar să nu încerci!

Nu te răzbuna pentru mizeriile pe care ți le-a făcut X sau Y, că nu e vina mea și nici nu mă interesează să îți com­plimentez orgoliul sau să îți pansez rănile.

Iertarea, în sen­sul profund, are un fantastic efect eliberator, nu mai cari în spate bagajele emoționale și poți păși mai ușor, mai drept, îți poți face viața mai bună fără să te otrăvești singur cu veninul resentimentelor sau al furiei.

Ce mai treci cu ve­derea în cuplu (să le spunem mici «prostioare», dintre care unele poate chiar te amuză), nici nu poartă numele de «iertare», ci e o oarecare flexibilitate naturală.

Apoi vin compromisurile să­nătoase, spre care ar trebui să tindem toți, negociate îm­preună și care au o parte de câștig pentru fiecare. Iar, la fi­nal, situațiile ce au ca ecou tristețea sau furia… abia pe acestea le poți ierta sau nu.“

 

 „În cuplu, eu am funcția de reminder“ – Mara, 29 de ani

„Știi aplicația aceea de pe telefoanele mobile care îți amintește a cui zi de naștere este sau ce ai de făcut în ziua respectivă? Cam ăsta este rolul meu în cuplul nostru.

Matei este cu capul în nori, așa l-am găsit, și zău dacă băiatul ăsta are remediu! Uneori, l-aș strânge romantic-apăsat de gât, pentru că, în această privință, clar nu mă pot baza pe el.

Respectiv, dacă a plecat la piață, trebuie să aibă o listă și, chiar dacă se întâmplă o minune și nu o uită acasă, tot îl sun să îi amintesc diverse. Uneori, mă enervez, pentru că par cicălitoare.

Dar, altfel, cum ar ști să își sune mama că e ziua ei? Sau că ieșim în oraș pentru că e aniversarea noastră? Sau că… filmul începe la ora 20.00? Dar îl iert și nu mă supără. Pentru că știu că așa este el.

E un aiurit și nu pot schimba asta la el. Iar cât timp bifează valori și calități, zău dacă-mi pasă că trebuie să îl întreb dacă a oprit ceaiul pus la fiert. Nu de alta, dar a distrus deja câteva ibrice.

Ce altceva îi iert? Unele decizii în care uită să mă consulte. De ce? Pentru că uneori îmi dau seama că sunt lucruri pe care și le dorește, și a ales cu plăcere sau cu bucurie, sau cu chef. Și de ce să mă supăr?!

Mai dificil a fost când a acceptat o detașare în alt oraș, pentru șase luni. «Surpriză! Plecăm la Iași!». Norocul lui că eu lucrez freelance, iar pisica este mobilă. Nu că mi-ar fi picat prea bine vestea.

Dar, până la urmă, ceva spontaneitate mi-a plăcut. Evident, toată de­pla­sarea a fost o catastrofă și am jurat, împreună, că nu o mai repetăm. Lucru pe care eu i-l reamintesc frecvent just in case.

Ah, și mai iert și flirturile. Uneori, mi se par naturale și lipsite de dorința de a înșela, de a fi necredincios, de a-ți dori sau a pofti altceva.

Cred că fiecare are momente în care este mai «deschis» față de sexul opus și mai libertin în exprimare. Cu toții o facem, chiar dacă nu recunoaștem. Motiv pentru care iert.

Bineînțeles, nu sunt flirturi exagerate sau stânjenitoare pentru mine. Probabil că aș ști unde să trasez o limită. Dar până acum, n-am ajuns acolo.“

 

 „Iert orice, dacă înțeleg“ – Ana Maria, 37 de ani

„Cred că îi pot ierta totul, dacă înțeleg motivele din spatele unei chestii care mă face să mă supăr pe el. Sau depinde ce înseamnă verbul «a ierta».

Pentru că, de obicei, îl aplicăm pentru o întâmplare sau la ceva care ne ia prin surprindere neplăcut, cum ar fi infidelitatea. Și în acest caz, cred că pot ierta, dacă înțeleg.

Nu pot însă ierta (sau tolera) comportamente care, pe termen lung, sunt nepotrivite sau sunt împotriva principiilor mele.

Dacă el (sau oricine din anturajul meu, că, până la urmă, iertarea spune ceva despre principiile proprii în relație cu lumea, nu doar cu partenerul) vorbește urât, e leneș, e lipsit de empatie, este agresiv sau e ranchiunos, astea nu pot fi iertate.

Adică nu iert o trăsătură de caracter pe care X sau Y nu vrea să o corijeze. Cu atât mai mult, dacă este vorba de cineva la care țin și se află în spațiul meu intim și personal.

Chestia cu «iubesc pe cineva și nu vreau să-l schimb» este un clișeu lipsit de bază reală, după părerea mea. Dacă relația cu X sau Y merită menținută, fiecare va încerca să schimbe la celălalt comportamente mai mici, neplăcute, pentru a ameliora relația, nu credeți?

Adică să zicem că sunt în relație cu un Gigel care e ok la mai multe capitole, dar e cam leneș și duminica preferă să stea degeaba la TV. Voi încerca să schimb asta la el și mi se pare legitim să o fac.

Până la urmă, o relație de cuplu este felul în care cei doi își îmbunătățesc existența proprie lăsându-se înfluențați unul de celălalt.

Dacă nu vrei să te schimbi și să schimbi la celălalt lucrurile mici care te deranjează (că doar n-o să îi ceri să devină președinte de bancă, atunci când el e un șoricel de bibliotecă timid;

sau nu îi vei cere ei să își pună silicoane cupă D, că nu e cinstit să modifici pe cineva în așa grad), atunci înseamnă că nu îți pasă.

Deci, iert orice, dacă înțeleg, dar nu iert că nu vrei să devii mai bun și să rămâi la fel de nătăfleț (după ce ți-am spus ce mă deranjează la tine).“

Foto: Shutterstock