Ce-mi doresc pentru copiii mei? Să ştie să gândească singuri, să nu cedeze manipulărilor. Educația dobândită la școală ar putea să-i învețe asta
Ni se pare că în România educația se duce de râpă. Iată cum este școala în Franța, din perspectiva unei mame, poate reușim să împrumutăm ceva de acolo.
„Educația în Franța este, cu siguranţă, diferită. Aş vrea să spun aici, şi înainte de absolut orice altceva, că educaţia copiilor mei se face în Franţa, în regiunea pariziană.
Max are 16 ani, Awen are 6. Le-am urmărit anii de şcoală atent şi permanent, cu bucuria părintelui mulţumit că atât job-ul avut cât şi sistemul şcolar existent aici permit părinţilor să fie foarte prezenţi în procesul educativ.
Citește și:
Copiii sunt sufocați cu școala și nu mai au timp să se plictisească!
Să participe la ieşirile sportive, culturale, să intervină chiar în procesul educativ atunci când există deschiderea necesară. Din cele spuse până acum cred că se înţelege valenţa practică a procesului educativ francez.
Momentele de «joc», de ieşire din cadrul strict şcolar spre diverse activităţi practice (sport, educaţie rutieră, grădinărit, activităţi muzicale, culturale) sunt dese şi apreciate.
Partea de teorie nu pare să fie afectată, din moment ce, nu ştiu cum, de fiecare dată învăţătorii au reuşit magia de a-mi învăţa copiii să scrie, să citească etc.
Este, deci, un proces diferit de cel prin care am trecut eu, în România, acum… peste 30 de ani, dar nu obligatoriu mai complex, ci mai degrabă mai practic şi mai întors spre realităţile lumii contemporane.
Partea practică este aspectul care îmi place cel mai mult, deschiderea spre acele aptitudini pe care le au uneori părinţii cu o meserie inedită sau pur şi simplu, extrem de banală, dar întocmai de aceea iubită de copii (pompier, de exemplu), şi care pot fi folosite, de pildă, de învăţători pentru o lecţie deschisă despre această meserie.
Îmi place faptul că educaţia franceză acordă un loc important limbilor străine şi practicării mai multor sporturi. Îmi place felul în care comunităţile administrative locale (primăriile) însoţesc activitatea educativă prin activităţi extraşcolare stimulante intelectual şi care completează timpul şcolar.
Ce mă nemulţumeşte este şi, inevitabil, partea de laxism birocratic: învăţătorii, profesorii, sunt parte a aparatului birocratic şi, de aceea, foarte greu de mutat, schimbat, adaptat –
deci, dacă ai «norocul» să «cazi» peste un profesor sau învăţător… mai puţin talentat sau chiar neadaptat postului său, ei bine, nu poţi decât să aştepţi să treacă anul şcolar.
Este extrem de frustrant! Poate părea foarte sau prea progresist ceea ce voi răspunde, însă aș vrea să învețe în condiţiile în care ei au deja la şcoală ore de educaţie civică (în care învaţă, de exemplu, cum să reacţioneze în cazul unui posibil atac terorist), în condiţiile în care petrec jumătate de zi în şcoală, mie mi se pare păcat că nu se încearcă deja cu ei şi câteva ore de pregătire psihologică.
Există situaţii dureroase în viaţă, cu care ei se confruntă încă de mici (pierderea unui coleg, divorţul părinţilor, o catastrofă naturală sau economică, o boală grea în familie), iar şcoala nu face încă acest pas, de a-i însoţi şi de a le da chei de înţelegere, de acceptare, de mers mai departe.
Temele pe care le au pentru acasă îmi par suficiente. Ce regret, dar nu ştiu nici măcar dacă în România se mai practică acest lucru, este lipsa totală, în Franţa, a temelor de vară. A temelor plăcute de vară.
Lecturile de vacanţă, mai mult sau mai puţin obligatorii, dar care nouă, mie, mi-au permis câştigarea unui bagaj intelectual inegalabil şi nepreţuit.
Mi-aş dori foarte mult să ştie să gândească singuri, să aibă încredere în capacitatea lor de apreciere, de analizare, de reflecţie, de a nu ceda manipulărilor.
Cred că ar fi util să plece din şcoală şi cu câteva tehnici de supravieţuire (gătirea unei omlete, coaserea unui nasture, baterea unui cui, pregătirea unei valize).
Dar şi cu câteva tehnici simple, dar eficace, de a reacţiona în caz de pericol, de pierdere etc.“ – Iulia Badea Gueritée
Foto: Shutterstock
