Compatibilitate: Cred că am nevoie de un partener disfuncțional…

Cu toții avem probleme personale, dacă și conștientizăm asta, ne va fi greu să ignorăm descoperirile. Vrem relații securizante și mature, dar oare le putem oferi? Eu cred că am nevoie de un partener disfuncțional. Ca mine. Pentru că în cuplu, compatibilitatea contează.

Citește și:

Mama m-a trimis la terapie. Rezultatul nu a fost cel dorit de ea, dar m-a ajutat enorm

Tu ce câmpii bați?

Deseori avem grijă să ne formulăm atent în minte cam cum trebuie să fie un partener. Că trebuie să știe să comunice, să fie tandru, să dea dovadă de toleranță și bunăvoință și, să nu uităm, să aibă un stil de atașament securizant.

Respectiv, să nu fugă de lângă tine când te apropii și să nici nu stea lipit ca timbrul de scrisoare. A, și să nu uităm, să fie și bun la pat.

În egală măsură, uităm să ne evaluăm pe noi însene. Suntem tolerante? Dăm dovadă de bunăvoință? Avem un stil de atașament securizant? Și, de ce nu, suntem bune la pat?

Am tot citit despre relațiile sănătoase, cum arată, cum se comportă partenerii, cum evoluează un astfel de cuplu. Sună a un ideal ce merită urmărit.

Dar dacă eu am bagaj emoțional, iar el la fel, ce șanse reale sunt ca relația să nu aibă hopuri? Și nu mă refer aici la supărarea că nu duce gunoiul fără să îi spui sau nu-și spală singur chiloții. Și nici la certurile care încep cu „și doar stabilisem altceva!” sau „pe mine m-ai întrebat?”.

Mă refer la toate acele răni și dezamăgiri pe care nu doar le cărăm cu noi, dar care ne-au și format într-un anumit fel pe fiecare.

Și în consecință, înafara terapiei (uneori chiar și cu terapie la activ), ce șanse sunt să fii echilibrat, funcțional, asumat, asertiv, securizant, senzual și… un vis?

Așadar, mi se pare firesc să fiu corectă și sinceră cu mine și să recunosc unde am lipsuri, unde aș vrea să repar și unde n-am cum sau ce, iar când îmi caut un parter, în loc să-l idealizez, să umăresc cu atenție: el ce câmpii bate?

Pentru că tind să cred că doi oameni (exagerând un pic îi voi numi) disfuncționali, pot avea o relație funcțională cât timp sunt complementari. Cât timp își înțeleg, acceptă și tolerează reciproc… balastul.

Concepții depășite

Normal că avem limite. Și un abuzator are „issues”, dar pe ăștia îi putem cataloga drept „cazuri speciale” și cu toată încrederea îl putem evita definitiv. Nici nu merită să ne gândim vreo clipă „dar dacă…”.

Avem și defecte pe care nu le putem tolera la celălalt. Dar și aici e loc de interpretare. De exemplu, în cercul meu de prieteni există un cuplu, în care ea este perfecționistă, obsedată de curățenie, iar el un împrăștiat. Sunt de 10 ani împreună.

Ea nu precupețește niciun moment să îi facă lui observație că nu păstrează curățenia, iar el este suficient de relaxat încât să comenteze, să se supere, să o asculte apoi, și în cele din urmă să-și reia comportamentul.

Ea crede că el e norocos că îl tolerează astfel. Pentru noi, restul grupului, norocoasa este ea. Dar, sunt împreună, sunt funcționali și au nevoie unul de altul.

Poate el avea nevoie de ordine, iar ea de cineva care să o admire constant pentru cât de ordonată e. Sau cine știe?! Și este un exemplu minor.

Un alt exemplu de „până aici” pentru mine, ar fi infidelitatea. Eu zic pas, stop, du-te la maică-ta, dacă se întâmplă.

Dar știu că monogamia e depășită. Că e fantezist să o prețuiești prea tare. Așa cum știu că și infidelitățile astea, nu-s toate la fel.

Totuși, un alt cuplu de prieteni, sunt de 17 ani împreună, iar pentru ei, fidelitatea sexuală e relativă. Nu cea emoțională. Nu respectul și grija. Nu importanța pe care și-o acordă unul altuia. Ci pur și simplu, au acceptat, că se poate întâmpla ca unul să calce greșit.

Surpriza și mai mare? Ea este cea care calca greșit mai des. Desigur, știu acest lucru pentru că sunt prietenă apropiată a ei, nu este ceva cu care se laudă în public.

Și știți ce, nu îi etichetez nicicum. Pentru că sunt bestiali împreună. Iar grija pe care și-o poartă unul altuia, și după 17 ani, o văd mai rar în cuplurile… „mai tradiționale”. Ăia, sincer, nici nu prea apucă 17 ani împreună. Iar dacă-i apucă, fie nu se mai ating de mult, fie unul e infidel fără ca celălalt să știe…

În concluzie, da, este sănătos să îți dorești o relație în care să funcționezi și să simți că este un lucru pozitiv în viața ta.

Totodată, părerea mea este că trebuie să fii atentă la ceea ce ai nevoie cu adevărat și, mai ales, la cine ești. Acceptă-te cu nebuniile pe care le ai, pentru că abia atunci îți vei găsi „nebunul” potrivit.

Foto: shutterstock.com