Confesiuni: Care a fost cel mai dificil moment trăit în cuplu?
În cuplu, nu avem parte doar de momente bune, ci și de probleme. Unele trec mai ușor, altele devin adevărate provocări. Iată ce consideră câțiva cititori drept cele mai dificile momente trăite în cuplu.
Citește și:
Ai grijă să nu te simți prea confortabil cu pisica…
Sunt un copil crescut de iubita tatălui meu
Andrei, 38 ani
„Eram căsătoriți de trei ani și ne doream tare mult un copi. Soția mea, Mirela, a rămas însărcinată și, evident, eram în culmea fericirii. Am amenajat camera copilului într-o lună de la aflarea veștii.
Cumpărasem jucării, făceam planuri pentru botez, puneam pe listă convingerile fiecăruia legate de creșterea unui copil, făceam reguli și planuri comune.
Ne și amuzam știind că noi vom fi primii care le vor încălca. De la teorie la practică e drum lung… Cel mai dificil și dureros moment a fost pierderea sarcinii.
Mirela a făcut o depresie, iar eu nu știam cum să o ajut, pentru că nici eu nu eram prea ok. A fost un șoc pentru amândoi. Era vorba despre un copil pe care deja îl iubeam, de vrut nici nu mai spun, și pe care… îl pierdusem.
Ne-a luat un an să ne revenim. Erau momente în care nu mai exista apropiere între noi, intimitate, parcă ceva se schimbase definitiv.
După două luni de la eveniment am ales terapia de cuplu. Ne-a ajutat foarte mult să ne regăsim, să avem speranță, să ne reamintim cine suntem și ce vrem.
Acum avem doi copii frumoși și sănătoși. Mirela spune mereu că am avut trei. Din păcate da, trebuia să avem trei.”
Elvira, 32 de ani
„Pentru mine cel mai dificil moment a fost să aflu de la soțul meu că îmi este infidel. Nu cred că pot pune în cuvinte felul în care m-am simțit.
Pierdusem tot. Demnitatea, încrederea în el și în mine, curajul, cheful de a mai face ceva. Tot ce reprezenta lumea mea se destrămase. A fost un șoc foarte mare. Am vrut să divorțez. Asta după ce am vrut să îl bat. Nu am făcut nici una, nici alta.
Am mers în terapie. M-am regăsit pe mine. Mi-am redefinit lumea astfel încât soțul meu să nu mai reprezinte totul. Iar el, a făcut tot posibilul să ne reparăm situația. A durat cam opt luni până ne-am reapropiat din nou, iar eu am decis că îl pot ierta.
Opt luni pe care nu aș vrea să le mai retrăiesc. Nu îi voi mai reproșa vreodată ceea ce s-a întâmplat, pentru că am depășit acel moment, iar dacă am rămas în cuplu, nu am făcut-o ca să pedepsesc pe niciunul dintre noi. Totuși, dacă s-ar repeta, recunosc că nu l-aș mai ierta.”
Paul, 46 ani
„Înainte de a ne căsători, probabil m-am panicat și m-am despărțit de iubita mea. M-am cuplat cu o altă femeie, am vrut să dispar. Nu a durat mult, întrucât o iubeam și am revenit când am realizat că temerile mele erau cu totul altele, dar iubirea pentru ea, reală.
De furie, de dezamăgire sau pentru ca să mă uite mai ușor, și ea se cuplase cu un alt bărbat. Ne-am despărțit amândoi de ceilalți parteneri și am decis să ne căsătorim în scurt timp, fără multe pregătiri sau petreceri.
Știam că vrem să fim împreună și niciunul nu era adeptul nunților clasice. La două luni după nuntă am aflat și că vom avea un copil. Eu atunci am simțit că lucrurile s-au așezat, că sunt acolo unde trebuie.
Eram amândoi fericiți și împliniți. Trei ani mai târziu, fiul meu, David, a avut o intervenție chirurgicală, cu ocazia căreia… am aflat că nu eu sunt tatăl. Soția mea rămăsese însărcinată cu fostul iubit.
A fost un șoc imens. Dar, odată în plus, mi-a fost clar că sunt acolo unde trebuie. Nu am depășit ușor momentul, nici eu nici soția mea. Dar am făcut-o pentru David. Pentru copilul meu, pe care îl iubesc mai mult decât orice altceva pe lume.”
Foto: shutterstock.com
