„Copiii din mediile defavorizate nu vorbesc mult“
Le este teamă să vorbească și să viseze. Copiii din mediile defavorizate trăiesc modest și nu speră că pot avea un viitor mai bun. Merg la școală doar pentru că trebuie.
Iulia are 9 ani, David are 7. Când îi vezi pe amândoi aplecați peste caiet, cu pixul în mână, ai zice că sunt la fel. Merg la școală în fiecare zi, aleargă, sar și râd pe drum, fac lecții și visează.
De pe la 2 ani și ceva, David povestește cum a venit de pe planeta Saturn. A fost în Malta și în Suedia și visează să ajungă la Paris. Și neapărat, dar neapărat!, la Taj Mahal.
Doar că lumea Iuliei este doar puțin mai mare decât curtea în care-și petrece copilăria. Plus 20 de kilometri până în cel mai apropiat oraș, Giurgiu.
Nu-și dorește să călătorească: doar a fost ea la Giurgiu și nu e cu nimic diferit față de satul în care trăiește, nu? Mă rog, poate că e puțin mai mare și-are blocuri. În rest, totul e la fel. Pentru Iulia, lumea e toată la fel.
David e fii-miu. Pe Iulia am cunoscut-o acum câteva luni, la o filmare. Lucram împreună cu Asociația Human Catalyst la un proiect de testimoniale care să-i convingă pe guvernanți că e nevoie de Programul Școală după Școală – SdS, cum îi spun cunoscătorii.
Așa am ajuns să filmăm copii din medii defavorizate, ca să ne spună ei de ce e nevoie de SdS.
Dar copiii din mediile defavorizate nu vorbesc mult. Le lipsește exercițiul argumentației, iar aparatul de filmat îi intimidează.
Nu știu ce e SdS și nici de ce-ar avea nevoie de el. Nici faptul că i-ar putea ajuta să trăiască la oraș nu-i prea convinge.
În fond, lumea e toată la fel și nimeni nu face vreun efort să-i convingă că viața ar fi mai bună în altă parte. Iar în manuale nu scrie mare lucru despre asta: manualele sunt despre reguli și formule, nu despre viață.
Rostul lor e să fie învățate pe de rost, pagină cu pagină, apoi să fie recitate cât mai aproape de tipar, pentru o notă care să te-ajute să treci clasa, nu să trăiești mai bine.
De trăit, fiecare e pe barba lui, se descurcă cu ce vede-acasă, cu ce mai află de la televizor sau din cărți. Asta dacă mai apucă să citească, atunci când nu-și ajută părinții prin gospodărie sau, când sunt destul de mari, la muncile câmpului.
Fiecare vede rostul așa cum poate: merge la școală doar pentru că trebuie, iar cei mai norocoși ajung să facă liceul la oraș și se întorc de unde au plecat. Puțini sunt cei care, prin cine știe ce noroc, scapă; îi numeri pe degete.
E greu să montezi un filmuleț convingător din frânturi de propoziții. Oricât i-ai încuraja să spună ce gândesc, le e frică să nu greșească. Răspunsurile sunt simple, doar cu DA și NU.
Te uiți la ei și nu știi cum să spui fără cuvinte toată frustrarea asta de a fi neputincios în fața evidenței. Cum să te revolți?
Citește și:
Romania, pe locul 1 la analfabetism functional in UE
Garantează notele bune succesul în viață?
Mi-am amintit o campanie UNICEF despre copiii invizibili, în care cuvintele sunt înlocuite de inserturi grafice, texte scurte care explică experimentul.
Am căutat în filmarea noastră cele mai relevante argumente, dar nimic nu mi s-a părut mai trist decât răspunsul ei slab, cu capul în piept la întrebarea dacă i-ar plăcea să vadă lumea: Nu!
Mama Iuliei n-are carte, dar a simțit că, dacă vrea o viață mai bună pentru copiii ei, trebuie să-i trimită la școală oricât i-ar fi de greu. E un pas înainte într-un cerc vicios, pentru că școala, așa cum e ea acum, nu se străduiește să-i ofere Iuliei mai mult decât capacitatea să scrie și să citească.
Iar când o să fie mare, Iulia vrea să se facă învățătoare tot acolo, în sat. O învățătoare care nu-și dorește să călătorească. Și care o să-i învețe pe copii despre lumea pe care n-a văzut-o niciodată, pentru că nici ei școala n-a reușit să-i deschidă mintea.
Sper din tot sufletul să mă înșel. Și să înțelegem toți că școala nu trebuie să fie despre învățatul pe de rost și nici despre note și nici despre lecții fără sfârșit, ci despre lume, despre viață, despre opțiuni.
Și că dorința de-a călători nu e un moft, așa cum mi-au mai spus câte unii, ci despre limite pe care să vrei să le depășești pentru că școala a fost acolo, ca să te învețe că se poate.
De Liviana Tane
Foto: shutterstock.com
