Copilul meu vitreg nu mă acceptă

Faptul că soțul meu are un copil dintr-o căsnicie anterioară nu m-a deranjat, din contră. Mi-am dorit să fim o familie. Dar copilul meu vitreg nu mă acceptă. Nici acum, după patru ani…

Citește și:

Pentru soțul mamei mele, voi fi mereu copilul ăluilalt. Părinții mei m-au abandonat, amândoi!

Sunt un musafir în familia mea, amândoi părinții mei și-au bătut joc de mine

Când l-am cunoscut pe Cristian am aflat încă de la prima întâlnire că este tată. Fiica lui avea atunci 12 ani și locuia mai mult cu el. Era divorțat de trei ani. Am știut ce înseamnă să intru în relația cu el. Că nu vom fi niciodată doar doi, că fiica lui este importantă și că dacă îmi doresc ca lucrurile să funcționeze, vor trebui să funcționeze și între mine și ea.

Prin urmare, când relația noastră a dat semne că este serioasă, a venit momentul să o cunosc. Eram împreună de șase luni și în tot acest timp vorbea des despre ea.

Știam că traversează o perioadă mai dificilă, dar fiind adolescentă îi reaminteam lui Cristian că este oricum o vârstă sensibilă. Chiar și așa, nu îmi imaginam cât de mari le sunt problemele.

Am cunoscut-o pe Ioana într-o vară, când ne-am propus să ieșim la o terasă în parc, toți. A venit târziu și supărată că prefera să fie cu prietenele. Nu era în apele ei, iar eu, nici atât. Era un moment delicat și aveam emoții mari.

Am încercat să detensionez atmosfera și să spun că putem mânca ceva împreună și nu vom sta mult. Cristian a ridicat puțin tonul spunându-i că e mereu cu prietenele, iar acum are program cu familia. Ea a dat ochii peste cap „care familie?”. Apoi s-au ciondănit aproape continuu.

Eram în plus. Nici nu știam dacă să intervin. Cristian a gestionat prost situația și i-a făcut observație că se poartă așa în prezența mea. Evident, Ioana s-a supărat și i-a trântit-o că „iubita lui” e mai importantă.

Am încercat să îi liniștesc, dar fără succes. Iar de atunci, tot încerc să mediez conflictele dintre ei și să mă apropii de Ioana… fără niciun succes.

Mi-a spus încă de când a aflat că ne vom căsători, că ea are deja o mamă și să nu-mi treacă prin cap să joc acest rol. I-am spus că nici nu mă gândesc la asta, dar mi-ar plăcea să ne înțelegem. A replicat că singurul meu interes e Cristian și să îi intru lui în grații, nu să mă apropii de ea.

Mereu încerc să o validez, să îi spun că o plac, că nu vreau să intervin între ea și tatăl ei, decât dacă îi pot ajuta, că se poate baza pe mine… dar nu am niciun succes.

Ioana, în cel mai fericit caz mă ignoră. În restul cazurilor, mă tratează fie ca pe femeia de serviciu care îi spală, calcă, gătește și face ordine. Am încercat să corectez anumite comportamente. Prin exemplul meu, prin discuții cât se poate de prietenoase… dar realizez că are doi părinți care să se ocupe de asta.

Am încercat și să nu o las să „facă ce vrea din mine” dar uneori am impresia că se simte singură și gesturile ei de rebeliune sunt o nevoie de atenție. Cristian muncește mult și are timp puțin pentru ea, chiar dacă stă mai mult cu noi.

Mama ei este mai mult plecată prin natura serviciului și nu mi se par foarte apropiate. Multe dintre conflictele dintre noi se bazează și pe resentimentele fostei soții a lui Cristian. Dar acolo mi-am spus de la început că este problema lor, să gestioneze singuri relația.

Eu încerc doar să armonizez mica familie. Aș vrea să știu care este cea mai bună metodă de a o aborda pe Ioana. Să înțeleg care îi sunt temerile și frustrările și dacă o pot sprijini. Nu îmi plac conflictele și dacă Dumnezeu mi-a dat ceva pe lumea asta, mi-a dat răbdare.

Îmi doresc să găsesc o soluție pentru noi trei. Am discutat cu Cristian, dar din păcate, nu îl văd prea sensibil la dramele unei tinere adolescente. Cred că eu o înțeleg mai bine.

Cristian o iubește și are grijă ca material să nu îi lipsească nimic. Petrec timp împreună, dar anumite discuții nu le poartă… Nu vreau să mă substitui mamei ei, dar aș dori să fim măcar prietene. Chiar nu știu ce am de făcut.

Încă nu am ajuns la psiholog, deși am fost sfătuită… Mă întrebam dacă mai sunt și alți „părinți vitregi” în situații similare. Mă panichez, deja au trecut patru ani.. Oare mai sunt șanse ca lucrurile să se schimbe?

Foto: shutterstock.com