Cred că iertarea are nevoie de limite
Iertarea este importantă, dar cred că trebuie să aibă și limite. Fiica surorii mele este o pacoste, dar sora mea o iartă mereu. Iar eu cred că greșește.
Citește și:
Norocul meu că nu am avut succes la femeia pe care o iubeam
Copilul tău are o problemă. Nu, nu sunt eu invidioasă, nici rea
Deși nu înțeleg, experiența cu propria mea familie mi-a demonstrat că și atunci când vrei să faci lucruri bune pentru copilul tău, nu îl poți proteja de el însuși. De ce „atracții” sau interese dezvoltă. De cercul de prieteni la care nu renunță sau la partenerul care reinventează termenul de „toxicitate” dându-i valențe noi.
Sora mea are o fiică. O iubește, nimic de spus, dar îi încurajează toate comportamentele deplasate. Cum? Iertând-o la infinit.
Cu toții greșim și cu toții avem nevoie de iertare. La fel, este sănătos pentru noi să îi iertăm pe cei care ne-au greșit. Dar iertarea are limite. Nu înseamnă că accept ceea ce ai făcut, că este ok și că poți face în continuare același lucru.
Nepoata mea are o pasiune pentru jocurile de noroc. Experimentează diverse substanțe halucinogene. Are doi părinți bolnavi de care nu este interesată… măcar la modul acela (pe care deseori îl blamăm): „ai nevoie de un pahar cu apă?”.
Le cere bani, în schimb. Pentru că ea este „tânără” – are 26 de ani – și joburi se găsesc greu. În special când nu a terminat decât liceul. Dacă nu primește bani, le fură din casă.
Dacă au fost perioade în care nu au primit-o (spre disperarea surorii mele) a cerut de la prieteni de familie invocând boala părinților – „părinții mei au nevoie de ajutor și nu știu ce să mă fac”.
O perioadă, prietenii creduli, care știau situația lor, au dat acei bani. Nu aveau de unde să știe că nu este ok, din moment ce sora mea și-a protejat fiica și nu a povestit nimănui, niciodată ce pățește din cauza ei.
Acum, nepoata mea are și un iubit cu care locuiește. Nici el nu muncește. Are și cazier. Ocazional, o bate și o dă afară.
Vine acasă la părinți, spre disperarea surorii mele care își vede copilul bătut, apoi urlă la ei că nu au niciun drept să se amestece în viața ei și aleargă disperată, rugându-se de iubitul agresiv, să fie primită înapoi.
Sora mea spune că îi este milă, că este copilul ei, că nu o poate lăsa. Dar așa, părerea mea, nici nu o salvează. Chiar dacă părinții îi sunt divorțați, au rămas împreună.
Nu a fost un copil ignorat, nici abuzat. Poate prea protejat? Să fie oare o vină a surorii mele că a încercat mereu să îi rezolve problemele?
Iertarea aceasta prin care încerci să redeschizi calea abuzurilor mi se pare găunoasă. Este pornită din vina de a fi greșit cu ceva, chiar dacă nu știi cu ce. Și nu servește nimănui.
Știu că este vorba de fiica ei… dar până unde se sacrifică un părinte, așa, de „dragul” copilului? De dragul unui copil pe care nu îl interesează sacrificiul nimănui…
Foto: shutterstock.com
