Criza mea de vârstă mijlocie a început când am avut probleme de erecție

Dacă am avut crize de vârstă? Eu le-am inventat! Dar cea mai rea a fost când am început să am probleme sexuale.

„Serios vorbind, în primele decade ale vieții, la mine, nu putea fi vorba despre crize existențiale provocate de etate. La 20 de ani, de pildă, adică în 1990, era mai apăsătoare criza societății eliberate.

Citește și:

Și femeile au criza vârstei mijlocii, doar că a mea a fost la 30 de ani, atunci a fost șocul

Un iubit este fix cât de rău îi permiți tu să fie

Voiam să le încerc pe toate deodată, nu fiindcă așa îmi dicta vârsta la care aproape totul era permis, ci pentru că voiam să mă bucur de tot ceea ce fusese constrâns înainte.

Eram «golan» de Piața Universității, încă nu mă anagajasem; dacă putem vorbi de o criză a vârstei, atunci m-aș referi doar la faptul că trăiam cu nesaț, într-o sfântă imaturitate.

La 40, însă, ca prin farmec, a apărut o criză ce a adâncit angoasele care până atunci doar mă vizitaseră, dar nu rămăseseră peste noapte.

Versatilitatea erotică, demnă de o cauză mai bună, mi s-a accentuat, aveam un aplomb sexual care nu scădea nici cu pompierii, eram dornic să verific fără pauză, siestă ori somn, faptul că încă mai era extrem de roșie creasta cocoșului care eram.

Dispariția erecției înaintea actului sau chiar în timpul lui, din motive obiective (și explicabile, atât rațional, cât și lumește), căpăta proporții catastrofale.

Eram pe deplin conștient că bărbăția mea nu ține doar de un organ care e parte a unui organism suprasolicitat, dar asta nu mă împiedica să pun pe seama scurgerii timpului faptul că o mai dădeam în bară, după ce o viață întreagă înscrisesem fără probleme de fiecare dată când trăsesem la poartă.

Straniu e că, în timp ce scriu asta, îmi dau seama că nici ridurile, nici părul mai sărac, nici faptul că obosesc mult mai ușor la efort substanțial nu mă sperie la trecerea timpului, ci doar performanțele orizontale.

Dacă e o problemă de gen sau doar o obsesie personală, nu știu să-ți spun. Schimbarea prefixului însă nu-mi provoacă nimic – mi se pare doar o convenție, o împărțire a intervalului care are o noimă, dar proximitatea unui prag sau trecerea lui n-aduce nicio schimbare.

Concret, n-o să renunț să mai fac chestii la 50 de ani pe care le puteam face la 49 de ani și 364 de zile. Iar trecerea timpului în sine mă lasă rece, în pofida faptului că urmele acestei treceri sunt tot mai evidente pe trupul meu (îmi place să cred că am exersat cel mai mult la suplețea spiritului și, fiind antrenat, nu mă paște, cred, prea curând, anacronismul).

Am, însă, le-aș numi așa, mici anxietăți generate de faptul că am intrat, obiectiv vorbind, în a doua jumătate a vieții. Le corijez privind partea plină a paharului: e adevărat, nu prea mai pot să citesc fără ochelari, însă iată ce bine văd cu acești ochelari!

Dorm mai puțin decât înainte, dar asta înseamnă că am mai mult timp petrecut conștient. În plus, mi-am păstrat ceva ce consider că e un antidot al îmbătrânirii: curiozitatea.

Încă tresar, încă vreau să cunosc senzorial chestii, să am experiențe prin care n-am mai trecut. Rezum: oi fi inventat eu crizele legate de vârstă (pe care le socot îndeobște ifose, mofturi, fleacuri), dar le-am depășit pe toate cu ușurință. Pentru că undeva, în adâncul sufletului, sunt Peter Pan.“

Foto: Shutterstock