Cum m-am îndrăgostit de prietenul iubitului meu și astfel mi-am salvat relația de cuplu
Suntem un cuplu de 7 ani. Cu bune și cu rele. Dar ne plafonasem, iar eu… m-am îndrăgostit de prietenul lui. Și astfel, am reușit să îmi salvez relația.
Citește și:
Ce am învățat eu de la amanta soțului meu
În iubire caut mereu ceva mai bun. Problema sunt eu…?
După 7 ani de relație nu pot spune că suntem pasionali și îndrăgostiți. De fapt, nu mai eram. Ne plafonasem, intrasem în rutină, aveam impresia că nu mai avem nimic de descoperit la celălalt. Uitasem să ne iubim și devenisem complici într-o relație comodă, călduță, seacă.
Mă gândeam dacă oare așa arată toate relațiile? Nu am ce să îmi doresc mai mult? Trebuie să mă mulțumesc cu atât? Atunci a revenit Paul în viața soțului meu.
Paul este cel mai bun prieten al lui din copilărie și a fost plecat din țară. S-a întors pentru un proiect și urma să rămână aici timp de un an. Mie mi-a fost suficientă o zi să mă îndrăgostesc de el. În primul rând, arată trăznet.
Nu ai cum să nu îl remarci, măcar pentru cei 1,90 de la purtător. Este sigur pe el, manierat și un om cu care ai ce discuta. Are simțul umorului și este foarte dinamic.
Transmite o energie pozitivă care pe mine m-a luat pe sus și m-a dat peste cap. Dincolo de galanteriile care îmi lipseau deja în cuplu.
Cumpără flori, este de părere că un cuplu nu poate rezista fără o comunicare profundă, sinceră și autentică, iar rezistența în timp este dată de acceptarea totală a celuilalt, indiferent de neajunsuri, defecte, limite.
Îl ascultam ca o școlăriță și uitasem cu totul de partenerul meu pe timpul cinei. Uitasem și că toate acele reguli ni se puteau aplica, foarte bine, și nouă.
Eram fascinată de el. Voiam un partener ca el. Îl voiam pe el. M-am întrebat dacă o fi ceva hormonal, nu de alta, dar nu cred în dragoste la prima vedere. Atracție, poate. Dar iubire? Să fim serioși. Atunci de ce oare mă simțeam că sunt în stare să fug cu el în lume și să uit cine sunt?!
S-a încheiat întâlnirea cu el, iar timp de o săptămână am stat cât am putut de departe de iubitul meu. Îl vedeam precum o pereche de pantofi care ți-a plăcut foarte mult la un moment dat dar, tot purtând-o, te-ai plictisit de ea. Sună rău, știu. Dar asta simțeam.
Evident, timp de o săptămână l-am căutat pe Paul pe toate mediile online. L-am descoperit pe un site, ne-am împrietenit, dar nu am discutat. Voiam să îi scriu, dar nu aș fi știut ce anume.
Stăteam toată ziua pe gânduri imaginându-mi cum ar fi o relație cu el. Cât de pasional o fi? Pe cât de comunicativ spune că este? Oare pune haina pe umerii iubitei și după șapte ani de relație? Îi aduce flori în continuare?
Am încercat să îmi alung gândurile și să mă țin ocupată. Una peste alta, era prietenul soțului meu, iar eu o nebună să mă gândesc la el. M-am dus în baie să spăl rufe, dar coșul era gol. Am vrut să spăl vase, dar erau toate curate.
Am zis că șterg praful, dar nu aveam ce șterge decât dacă aș fi suferit de vreo tulburare obsesiv-compulsivă.
Văzând cât mă fâțâi, iubitul meu m-a întrebat ce caut. I-am spus că voiam să fac treabă prin casă. Iar el mi-a amintit că era ziua lui de ordine și curățenie. Făcuse el. Chiar și gătise. Și am avut acel moment de care era nevoie pentru a opri total gândurile nebunești și a vedea omul din fața ta.
Nu era nicidecum perechea mea veche de pantofi, ci cea în care mă simt cel mai bine. Cea fără care dacă aș rămâne, chiar aș suferi.
I-am propus să ieșim în oraș în seara respectivă și i-a plăcut ideea. Am discutat mult în acea seară. Poate cât vorbeam pe la primele întâlniri.
Mi-am dat seama că nici pe departe să știu totul despre el… doar uitasem să ascult. Iar el era acolo, lângă mine, iubindu-mă și după acești mulți ani în care nu eram altceva decât o pereche de pantofi, la rândul meu. Am uitat de pasiuni nebune. Mi-am amintit cât de mult îmi iubesc partenerul…
Foto: shutterstock.com
