Am dat vina pe el când ne-am despărțit. Era mai simplu decât să recunosc cât greșisem eu…

Nu l-am iertat că a plecat din relație, iar finalul a fost un șoc pentru mine. Am dat vina pe el, dar nu mi-a fost mai simplu. Pentru că și eu greșisem foarte mult.

Citește și:

Viața mea era vraiște și nu mă credeam capabilă de schimbare

Lecția mea de cuplu? Nu sta cu el din teama de singurătate sau abandon

Când ne-am cunoscut, eu abia ieșeam dintr-o relație de care nu mai eram mulțumită. O relație tărăgănată în care eram prea des controlată, în care nu vedeam lucrurile la fel, în care diferențele erau mai puternice decât ce aveam în comun.

Apoi a apărut Daniel. Conversațiile mergeau ca pe roate, râdeam împreună de dimineața până seara, stăteam mult pe internet împreună, iar dacă eram la muncă ne dădeam telefoane sau sms-uri.

În două săptămâni eu am încheiat relația anterioară definitiv și deja ne mutasem împreună. De fapt, eu eram în plin proces de schimbare a locuinței, iar Daniel m-a ajutat să mă mut și… nu a mai plecat.

Dorința mea de a avea o relație de durată m-a făcut să încerc pe toate căile să mă asigur că va dura. Iar pentru că lucrurile s-au petrecut atât de repede, nici nu am avut timp să ne cunoaștem prea bine, să înțelegem dacă am putea funcționa împreună, dacă avem suficient de multe lucruri în comun.

El era extrovert și avea mulți prieteni. Îi făcea plăcere să iasă, să socializeze. Juca tenis, iar asta presupunea să iasă tot cu prieteni. Eu sunt introvertă. Nu am mulți prieteni, nu ies foarte des. În primele luni eram mai mereu împreună, ieșeam des, sau pur și simplu stăteam în casă împreună. Îmi plăcea, părea să fie ceea ce îmi doream. Pentru că îmi doream izolare.

Apoi deveneam geloasă. Nu știam unde iese, de ce stă până târziu. Îi cunoscusem prietenii și nu îmi plăceau prea tare. Ulterior, m-am gândit dacă nu îi plăceam pentru că traversam o perioadă în care voiam să fiu doar cu el, iar pe ei îi vedeam drept „inamici”. Nu a fost asta.

Nu îi plăceam pentru că erau complet diferiți de prietenii mei. Chiar și aceia puțini. Diferiți de mediul în care sunt eu obișnuită să fiu. Nu erau mai răi sau mai puțin valoroși… dar eram incompatibili. Eu cu prietenii lui. La fel, eu cu el. Pentru că și el, dacă aș fi avut răbdare să îl cunosc, aș fi înțeles că este ca prietenii lui.

Nu am de ce să îl acuz. Realizez că am procedat greșit. Atunci când a decis să plece, i-am spus că el e de vină că nu a mers. Că m-a mințit că ne dorim aceleași lucruri.

Poate chiar mă mințise, am aflat ulterior că nu îi era străină practica. Dar cu siguranță nici nu s-a simțit bine între nesiguranțele mele. Pornite, în mare parte, din frustrarea de a avea mereu… relații nepotrivite. Eșecuri relaționale. Ironic, nu? Din eșec, tot la eșec m-am dus.

Încheierea relației m-a afectat foarte tare pentru că încă eram îndrăgostită. Credeam că am greșit atât de rău încât nu pot fi iertată. Că nu merit să fiu iertată. A urmat o depresie urâtă.

Îmi era clar că nu merit să am o relație. Abia doi ani mai târziu am aflat că, în paralel, se mai întâlnea cu cineva. De aceea și pleca foarte des de acasă. De aceea lipsea serile. De aceea era incredibil de extrovert.

Vina este a mea însă. Nu că m-am păcălit… oricui se poate întâmpla. Dar pentru că am ales să închid ochii, să spun că lucrurile pot funcționa și dacă suntem atât de diferiți, să trec peste disconfortul meu legat de comportamentele lui, să mă judec pe mine, să pun presiune pe el… în loc să accept că nu ne potrivim.

Am plătit pentru geșeala aceasta, iar pe urma ei am învățat că nu poți forța o relație cu oricine, doar pentru că ți-ai dori să ai un cuplu care să dureze, să fie funcțional și …fericit.

Obosisem în urma relațiilor anterioare dar oboseala îmi semnala altceva: că este momentul să iau o pauză.

Nu am un happy-end. Nu m-am trezit mai fericită sau mai înțeleaptă. Ci mai atentă la greșelile mele. Acum sunt singură și nu știu unde mă va duce acest drum. Nu e ceea ce îmi doresc, dar simt că de asta am nevoie acum.

Foto: shutterstock.com