De ce am recurs la ghosting? Pentru că era mai simplu…

Plecatul abrupt și fără explicații dintr-o relație este mai nou etichetat drept ghosting. Și eu l-am folosit de câteva ori. Și sincer, este mai simplu așa. Probabil pentru toată lumea.

Citește și:

Viață de cuplu: accepți lipsa de respect pentru un confort material?

Relationship status: It’s complicated

Deci ghosting îi zice…

Nu e prea ușor să te desparți de o femeie. Mai ales dacă a ajuns să aibă sentimente pentru tine, dacă ți le declară, dacă ați făcut sex (de mai multe ori) și, mai ales, dacă identifici o oarecare nesiguranță.

Știi cum e să te desparți de cineva care se agață de tine? Care îți cere să nu o faci? E ca o pedeapsă pentru că ai îndrăznit (măcar o perioadă) să îi fi alături.

E ca și cum dacă ai intrat într-o relație, chiar și scurt timp, nu mai ai voie să te răzgândești. Ori cu toții ne răzgândim, nu? Chiar și ea, cea care îmi spune să nu plec că mă iubește, a avut undeva pe parcursul vieții un nefericit care și-a luat-o în moalele capului când i-a zis… pas.

Evident, eu nu mă plasez în rol de karma, dar pur și simplu mi se pare firesc. Să îți dai seama că nu mai vrei. Să spui stop și să îți vezi de viață.

Și da, uneori, „viața” poate fi o tipă mai mișto, te care te simți atras, pe care vrei să o cunoști, cu care deja ai fantezii nocturne, diurne și imposibil de ignorat. Alteori, renunți pentru că nu e ceea ce vrei.

Poate e și greșeala sau „tiparul” meu să intru în relații cu femei de care despărțirea e un fel de apocalipsă. Cele care trec prin toate stările, eventual într-un timp foarte scurt.

Care te sărută și spun că te iubesc, pentru ca apoi să urle că ești un profitor nenorocit, care nu a vrut decât să se culce cu ele. Se zice că nu le înțelege nimeni? Uneori, chiar e al naibii de greu să le înțelegi. Așa că pleci. Cât mai repede. Uneori, fără explicații, pentru că nu ai chef și nici energie să treci prin tot vacarmul.

Egoist? Poate. Dar nu prea am experiență cu despărțiri lipsite de dramatism. Oare există așa ceva? Și, dacă nu vreau să trec prin tot calvarul, cum procedez altfel? Eu unul, n-am găsit soluția miraculoasă. Așa că da, practic ghosting. Că tot am aflat cum îi zice.

E greu să te dezobișnuiești

Nu o fi matur să dispari pe nepusă masă dintr-o relație, dar de multe ori depinde și ce crezi că „datorezi” persoanei în cauză. Respectiv, dacă am ieșit de câteva ori, poate am făcut și sex, înseamnă că deja suntem un cuplu? Eu aș spune no way!

Încă ne cunoaștem, iar dacă lucrurile nu sunt cum aș vrea, aia e, închei. Și deseori, nu simt că aș datora vreo explicație. Nu vorbim zilnic (sau dacă o facem, nu sunt discuții ample și de regulă inițiate de ea, nu de mine), nu ne vedem zilnic și avem la activ… 2-3 săptămâni.

Deja am responsabilități în acest duo? Am, ok, nu sunt nemernic să zic că n-aș avea niciuna.

Dar o să fiu sincer. E de rahat să îi spui că nu mai vrei să o vezi pentru că nu îți place. Cum spui asta cuiva astfel încât să nu rănești, jignești, sau să te alegi cu capul spart?

Eu unul, nu aș vrea să îmi spună vreo femeie „you suck”. Prefer să dispară. Prind singur ideea. Ceea ce mă așteptam să fie reciproc. Big mistake!

Pentru că și atunci când dispari, întrucât nu poți livra altfel mesajul pe care îl ai de transmis, tot ești căutat. Tot ți se cer explicații. Tot ai tendința să fentezi la început și să dai vina pe program, prognoza meteo, părinții veniți în vizită, noul președinte al SUA, sau orice altă tâmpenie îți vine în minte.

E un mecanism de apărare. De conservare. Pentru că tot nu știi cum să îi spui, iar soluția nu îți vine doar pentru că te întreabă.

De fapt, dacă te-ar întreba direct, poate ar veni. Dar nu o face, pentru că, poate că simte ce se întâmplă și nu vrea să audă răspunsul. Așa că te întreabă dacă ești ok. Îți reproșează că nu ai mai dat niciun semn. Și vrea să te vadă. Cum naiba să o văd? Și mai ales, de ce?!

Problema este că odată ce ai ajuns să te comporți așa, ajungi să o faci mereu. Dacă la început aveai remușcări, apoi ți se pare firesc.

Și ajungi să o faci și în cazuri în care ai o persoană cu care, chiar dacă nu vrei o relație, știi că poți discuta. Și atunci te simți nasol. Și îți spui „merita să îi spun ceva.. orice”.

Dar apare din nou același impediment: ce îi spun? Mă bucur că te-am cunoscut, îmi placi, ești o tipă deșteaptă și atrăgătoare dar… Orice i-ai zice sună ca un clișeu dintr-un film indian prost. Și sună total fals.

Adică… tu ești minunată (că dacă-ți zic că nu-mi placi, te jignesc), dar eu nu vreau să fiu cu tine (pentru că eu nu vreau o femeie minunată în viața mea, vreau ceva nașpa). Pe bune, care e soluția? Mă lămurește cineva?

Când o dau în bară, recunosc

Da, recunosc că am făcut și chestii urâte. Singura mea apărare este că au fost neintenționate. M-am lăsat dus de val și valul a trecut. Cel puțin, pentru mine.

Cu o femeie trebuie să ai grijă ce vorbești pentru că au darul să își facă iluzii pornind de la orice declarație. Și nu e neapărat condamnabil. Doar am făcut o declarație! Uneori însă, pasiunea, atracția și dorința, se mai materializează și în planuri sau cuvinte mari. Prea mari.

Iar dacă lucrurile nu merg, în 2-3 luni de relație, ce ai zis, s-a notat. Eu am dat-o în bară cu Alexandra. O tipă deșteaptă, de care am fost îndrăgostit.

Din păcate, într-o perioadă în care nu aveam timp, chef sau resurse pentru o relație. Căutam chestii de-o noapte, nimic complicat. Întâmplător am cunoscut-o pe ea și nu prea aveam cum să nu-mi placă. Sau să spun că e ceva de o noapte.

Era super amuzantă și calmă și al naibii de deșteaptă. Și, pentru ca viața să fie nedreaptă, arăta și beton. Așa că m-a luat valul. Și i-am spus că m-am îndrăgostit de ea. Și ne-am făcut planuri pentru o vacanță care nu a mai venit.

Și am plecat ca boul după trei luni fără să îi zic nimic. Pentru că nu știam ce să îi zic. Nu puteam avea o relație. Nu voiam o relație, nu aveam timp pentru asta.

Firma era în dezvoltare, munceam mult peste program în fiecare zi, și nu exista nicio fărâmă de energie să fac față unei relații. Iar când te obișnuiești cu ghosting-ul… devine o rutină.

Alexandra nu mi-a dat nici ea niciun semn. S-a prins că am plecat și m-a lăsat în drumul meu. Care, probabil, în urările ei de bine, ducea fix la dracu.

Mi-a scris după o lună un email. Mi-a spus că are nevoie de closure și mi-a transmis cum s-a simțit și și-a luat la revedere. I-am răspuns. Am scris un email fără noimă din care nu reieșea decât că nu îi pot explica.

Ce să îi explic? Că altfel nu mai știu să mă comport? Că ea chiar e o tipă mișto cum mi-ar fi plăcut? Din nou, cum să spun asta fără să sune a clișeu? Și nu e ca și cum există cuvintele potrivite ca să par mai puțin imbecil…

Partea nașpa e că mi-a plăcut. Îmi lipsește. Și dacă aveam un minim de bun simț să plec decent din viața ei, poate aveam și curajul să o rog să mai îmi dea o șansă.

Poate ar fi cazul să selectez ghosting-ul ăsta și să am grijă când îl aplic. Nu cred că renunț total la el. Uneori, chiar e singura variantă. Alteori… aș putea să mă comport ca un adult. Când e evident că am cu cine. Și de ce.

De R. M.

Foto: shutterstock.com