Divorț: Crezi că te-a lăsat pentru alta? Nu e chiar atât de simplu…

După divorț am fost devastată. Cum a putut să mă lase pentru alta? Ce are ea în plus? Răspunsul corect presupune întrebarea potrivită: De ce m-am măritat cu el?

Citește și:

6 lucruri pe care să nu le accepți la un partener oricât de îndrăgostită ai fi

Fostul iubit, deși aflat într-o altă relație, flirta cu mine. I-am recomandat să se trezească…

M-am măritat cu el din încăpățânare. Bun motiv, nu? Am vrut să-mi demonstrez mie că pot avea ceea ce îmi doresc. Că sunt atât de capabilă încât pot să fac o căsnicie să meargă și să fiu fericită.

Eram împreună de trei ani. Nu ne despărțisem în tot acest timp decât de vreo patru ori. Aveam o relație instabilă, în care iubitul meu, dacă începea să plouă, își făcea bagajele și pleca.

Eu rămâneam devastată, incapabilă să înțeleg cum părăsești atât de ușor pe cineva pe care iubești. Pentru că asta îmi spunea, că mă iubește. Iar eu, aparent, nu aveam nevoie de alte dovezi. Îmi era suficient să aud.

Îmi era suficient pentru a face tot posibilul să îl determin să revină. Iar el, revenea. Stătea departe o lună, două, apoi revenea pentru că, spunea el, chiar mă iubește.

Timpul a trecut, eu eram mândră de relația mea pentru că aveam lângă mine un bărbat atrăgător, realizat, pe care îl admira toată lumea. Eram mândră de el… mândră de mine, ce mai!

Pe scurt, era poza perfectă, iar eu niciodată nu m-am gândit ce înseamnă cu adevărat să fii fericit în cuplu. Îl iubeam eu și asta era tot ce conta.

Nu conta că venea mereu târziu acasă, că pleca în delegații frecvent, că părea distant (mă gândeam că e preocupat cu munca) sau că nu comunicăm prea mult despre fiecare sau despre noi.

Aveam impresia că așa e firesc și că ne cunoaștem, oricum, suficient. Doar locuiam împreună. Dar la un moment dat nu mi-a mai fost suficient. Pentru că voiam o familie. Cu cine altcineva decât cu bărbatul visurilor mele…?

El nu voia să ne căsătorim. A urmat o dramă. O altă despărțire. O altă împăcare. Insistențe și tristeți. Din partea mea. Apoi a spus da. Și ne-am căsătorit, iar eu, eram în culmea fericirii: era clar că mă iubește și el!

A fost un fiasco. La un an de la căsnicie și-a găsit pe altcineva și m-a părăsit. Iar eu, am rămas suferind, cu o mie de întrebări legate de cealaltă.

Am vrut să o caut, să aflu cine e. Am vrut să mă „lupt” pentru căsnicia mea. Noroc că m-am oprit la timp, înainte să mă fac de râs și mai tare.

Este extrem de dificil să accepți că tu ești cea care a greșit. Pentru că încăpățânarea mea de a mă căsători cu el este motivul pentru care am ajuns aici.

Mai mult, un foarte bun prieten de-al lui, care ne vizita frecvent, mi-a spus, într-un acces de sinceritate, când îl căutasem să îl rog să vorbească cu soțul meu și să îl convingă să revină acasă (da, am făcut și asta) că „el așa a fost mereu, știai în ce te bagi…” A fost precum un duș rece.

Nu e ca și cum prietenul soțului ți-ar spune pe parcursul relației: știi că te înșală, nu? Dar semnele erau acolo. Că am ignorat eu să le văd e partea a doua.

Așadar, pe scurt… nu m-a părăsit pentru alta pentru că nu a fost niciodată în mod real partenerul meu. Nu știu de ce a acceptat să ne căsătorim, dar poate s-a gândit că își va trăi viața la fel, chiar și cu o nevastă. Până când… a găsit ce căuta.

Cealaltă, e irelevantă. Pentru că au fost atâtea alte „cealaltă” în relația noastră. M-am trezit. Dureros, după o experiență urâtă, cam târziu, dar m-am trezit.

Dacă am ales să ignor realitatea și să îmi repet că e suficient să iubesc eu și să vreau eu o relație, am plătit pe măsură.

Foto: shutterstock.com