Ești o tipă singură, deci, bănuiesc, nu ești prea grozavă…
Aparent, pentru unii bărbați, dacă nu ai un partener, clar e ceva în neregulă cu tine. Parcă nu le vine să creadă că ești singură pentru că așa ți-e ție bine. Sau pentru că un cuplu, pentru tine, înseamnă partenerul potrivit…
Citește și:
Chiar nu mă entuziasmez când văd orice copil…
O fi el băiat bun, dar dacă nu există chimie, rămânem prieteni!
Am început să cuget asupra acestui statut de femeie singură și din altă perspectivă, sumbră, pe care am avut-o cu ocazia întâlnirii lui Marius.
Are 45 de ani, iar faptul că și el este singur este văzut (de către el) ca o virtute. Că sunt și eu singură… pare o problemă.
Ne-am văzut de câteva ori, dar, recunosc, nu mă trăgea ața la mai mult pentru că, după gusturile mele, tipul, în primă etapă, părea ciudățel. Apoi, bădăran de-a dreptul.
Eu zic (și mi s-a mai și confirmat) că aș avea umor. La „glumele” lui nu reușeam să râd. Mai mult, le-am recunoscut fiind semnalate prin rânjet, altfel l-aș fi bănuit de adâncimi filozofice care mă depășesc.
Băiatul e chitros și spun asta nu pentru că am pretenții de prințesă în ananghie, ci pentru că a lăsat bacșiș, de fiecare dată, inclusiv cu monede. Ca să nu „umfle” vreun ospătar cu banii lui.
Iar galant devine în public, când există asistență în jur. Altfel, îți dă și un brânci să-și facă el loc.
Dincolo de comportamentul grobian (pare genul care urlă la nevastă și în public o strigă „bombonico”), este și un fin cunoscător al naturii umane. Motiv pentru care după câteva dintre reacțiile de mai sus, când mi-e mi s-a pus pata clar cu „în niciun caz nu ne mai vedem”, observând că nu am planuri cu el și nici dorințe de reîntâlniri, a scos tot arsenalul de aprecieri nesolicitate.
Iar în concluzie, ținând cont că am 38 de ani și sunt singură, mai fac și mofturi la bărbați. N-oi fi așa grozavă de-s singură!
Da, e mare grădina și mulți sar gardul, așa e. Tipul nu transpiră astfel de galanterii din start… ci când devine anxios… sau când este respins ceea ce i se pare imposibil la cât de mișto e el.
Una peste alta, dincolo de episodul traumatizant, am realizat că sunt unii care chiar așa gândesc. Trist. Și că sunt și cum gândesc.
Normal că-mi doresc o relație! De ce nu? Dar să fim înțeleși: eu nu stau bine la capitolul compromisuri, iar dacă între ele se numără bădărănia, imi iau o pisică mintenaș!
Vreau o relație, nu un tip care să atârne prin preajmă, eventual să-mi mai și strice feng-shui-ul, dar care să mă însoțească pe la nunți și week-enduri la mare. Eventual, dacă are chef. Sau, mai interesant, dacă am eu bani – am auzit și varianta asta.
Eu chiar sunt mulțumită de viața mea. Am un job fain, fac ce-mi place, am hobby-uri, prieteni și rude. Am program după bunul meu plac și răsfăț la fel. Iar dacă îmi doresc un partener, aș zice „da” unuia a cărui prezență mă bucură.
Pentru că eu la mine acasă nu o să umblu niciodată pe vârfuri și nici nu mi-am propus să dau ochii peste cap când îl văd pe „iubi”. Iar de mimat, zău nu-mi iese!
Foto: shutterstock.com
