Nu îmi pare rău că am făcut avort. A fost cea mai bună decizie. Avortul respectiv mă privește numai pe mine. Nu permit nimănui să mă judece

Să treci printr-un avort nu e ușor și nici o experiență plăcută. Mi-ar fi plăcut să nu fiu nevoită să fac asta? Cu siguranță. Am regrete că am făcut-o? Niciunul.

Citește și:

Să fie doar momentul nepotrivit?

Eu fac parte din secțiunea „nevoi speciale” când vine vorba despre inițiativă și sexualitate asumată.

Cumva, fără nicio legătură cu educația primită, eu mi-am dorit să fac sex cu un singur bărbat, cu care să mă și căsătoresc.

Acesta era „idealul” meu. Motiv pentru care, aveam 23 de ani când l-am cunoscut pe Vlad și am știut că este o relație semnificativă. Tot cu Vlad mi-am început și viața sexuală.

El era atent și tandru, avea răbdare și pot spune că am avut parte de o experiență plăcută. Din păcate însă, eu nu începusem să iau anticoncepționale, iar el era convins că nu poate avea copii.

Cum aflase chestia asta, nu știu, dar pe moment am acceptat informația și nu mi-am bătut capul cu riscurile. Evident, Vlad putea avea copii, iar lipsa oricărei protecții a dus la sarcină.

După patru luni eram însărcinată. Aveam 23 de ani, abia înțelegeam și învățam care e treaba cu sexul, eram încă în facultate, iar vestea mi-a dat una în creștetul capului.

Vlad, cu doi ani mai mare decât mine, nu era chiar apt nici el să devină tată. Dar decizia a fost comună. Dacă voiam să îl păstrez, era gata de angajament (sau asta credea atunci).

Eu însă, chiar dacă la capitolul sex am avut întârzieri mintale, la capitolul „vreau un copil” îmi era clar răspunsul: NU.

Nu numai că nu aveam nimic de oferit, iar aici mă refer la timp, disponibilitate afectivă, sentimente materne, mai mult, eu nu îmi doream copii.

Nu îmi doresc nici acum, 10 ani mai târziu. Dar între timp am învățat și cum să nu îi fac… pentru că un avort este o experiență prin care nu îți dorești să treci.

Trauma vine de unde nu te-aștepți.

Evident, toată perioada în care am fost însărcinată (chiar dacă a fost scurtă), am analizat o grămadă de modificări (care, de altfel, m-au convins să nu nasc vreodată).

Nu mai aveam aceeași fizionomie, același ten, aveam acnee (de care abia scăpasem) și pofte multe și haotice. Nu, nu mâncam pentru că „știam” că sunt însărcinată, cum mi s-a spus.

Îmi era poftă de mâncăruri pe care le evit dintotdeauna pentru că mi se par nașpa. Toate laolaltă mi-au dat o stare extrem de proastă. Iar peste toate, poate părea credibil sau nu, aveam sentimentul unei experiențe de tip „alien”.

Nu mă identific deloc cu mămicile doborâte de fericire că au un copil în burtă. Eu aveam senzația de corp străin. De nefiresc.

Și chiar și azi, când mă pregătesc să adopt un copil, varianta în care îl nasc nu este o opțiune. Copilul are nevoie de o mamă (cât se poate de) zdravănă. Nu de una traumatizată de sarcină.

Revenind la etapa avortului, trauma în sine există prin simplul fapt că știi că în tine este o formă de viață. Neconturată încă (sau extra-conturată), ești pusă în situația de a lua o decizie în fața căreia nu voiai să fii.

Dar, și la atâția ani de la avort, știu că a fost decizia bună. Nu văd cât de fericit ar fi fost un copil nedorit, iar să nenorocesc psihic și afectiv o altă ființă este un act criminal. M-aș fi simțit vinovată să îl păstrez și să încerc să mă joc de-a mama. Sau să învăț să fiu una atunci.

Mare e grădina Domnului

Mama a știut. Simțeam nevoia să îi spun asta. Nicio clipă nu mi-a zis „dar mai gândește-te”. Mă cunoștea destul de bine și știa, la fel ca mine, că nu este momentul să am un copil. Știa și mama lui. Nici ea nu a avut comentarii negative.

Medicul cu care am discutat mi-a expus toate posibilitățile, dar văzându-mă însoțită și de Vlad și de mama, s-a comportat decent. Dacă s-a străduit sau nu, nu este problema mea.

Ideea este că a avut comportamentul de care am avut nevoie. Nu a pus accent pe păstrarea sarcinii. Mi-a explicat în ce constă procedura. În schimb a făcut un pas greșit. Cel puțin, eu așa consider.

Nu știu dacă este practica generală, dar să duci o femeie care vrea să avorteze într-un salon cu gravide sau proaspete mămici… chiar e o ideea proastă. Și dacă tot eram stresată de intervenția în sine, am reușit să intru în operație și plină de spume.

Nu au aruncat cu apă sfințită în mine. Pentru că nu aveau. Dar cred că o Biblie peste ochi mi-ar fi dat. Nu există drepturile omului. Nu există empatie. Nu există „vezi-ți de treaba ta”. Ele aveau ceva de spus. Că omor un copil. Că ar trebui să-l țin indiferent cât de greu este. (Unele erau la al treilea copil și în mod evident unul era deja prea mult).

Și ceea ce mi-a plăcut cel mai mult: nu îți e frică de Dumnezeu? Dacă ar putea să te traumatizeze intenționat și cu certitudinea rezultatului urmărit, le-ar fi suficient și probabil n-ar mai cere anestezie la naștere. Pe care, bănuiesc că o fac pe cale naturală „pentru că așa a dat Dumnezeu”. Mare lucru că nu o fac încă în pădure.

Nu știu cât de copleșite sunt de crimele la nivel mondial împotriva copiilor. Dar atunci, pe loc, și-au găsit menirea. Erau ființe superioare pentru că făceau copii. Aveau dreptul să judece și să acuze.

Anger management

Dacă sunt furioasă pe ele? Da, este dreptul meu. Așa cum este dreptul meu ce fac cu corpul și cu viața mea. Așa cum este decizia mea să nu nasc copii contemporani cu ai lor.

Să nu am pretenția că genele mele sunt valoroase și trebuie lăsate moștenire. Să nu fac copii „pentru că așa se face”. Să nu îi fac pentru ca Mirciulică să rămână cu mine. Și multe alte subtrefugii pe care nu și le recunosc, poate, nici lor însele.

Iar vitejia cu care mă atacau pe mine, m-a ajutat să înțeleg un lucru: nu încercau să salveze planeta sau vreun suflet de la condamnarea eternă, mă urau pentru că eu am decis asumat ce vreau. Și atitudinea celor cu gura mare m-a convins că ele erau cele care din diferite motive, erau acolo, însărcinate.

Pentru că în salon erau și alte femei. Cele care le spuneau să tacă. Cele pe care le deranja comentariul. Cele care știau deja de ce devin mame. Cele care, cu siguranță, sunt genul de părinți pe care îi merită copiii.

Intervenția a fost scurtă și nedureroasă. Experiența nu s-a mai repetat, iar singurul meu sfat este să nu ajungeți aici. Dar dacă ajungeți, decideți pentru voi.

Da, poți rămâne însărcinată „accidental”, iar dacă în mod real îți dorești cu adevărat un copil, pe care ești pregătită să îl crești și să îl îngrijești pentru tot restul vieții, indiferent de situația ta, atunci fă-l.

Dacă este doar o necunoscută într-o altă ecuație pe care o urmărești… atunci, din păcate, nu știu cât vei avea tu de suferit, dar el va avea.

Dragilor, am evoluat. Facem tâmpenii (este clar, altfel nu aș fi rămas însărcinată), dar putem învăța din ele. Putem să depășim traumele. Ne putem asuma propriile decizii.

Iar regulile societății, dacă tot îi dăm ascultare (oarbă) să nu uităm că ne interziceau să purtăm pantaloni, să votăm, să refuzăm căsnicii aranjate. Dacă am depășit anumite tare, poate cu puțin efort le depășim și pe altele.

Foto: shutterstock.com