Am fost și eu ca omul la interviu, am crezut că e agenție de turism dar, de fapt, era agenție de dansatoare. Râd cu lacrimi de fiecare dată când îmi aduc aminte
La câte interviuri de angajare ai fost de-a lungul timpului, sigur a existat cel puțin unul care te-a marcat sau la care, cel puțin după, ai râs cu lacrimi. Uite cum e să mergi la interviu, dar să nu știi că acolo e o agenție de dansatoare.
„Eram foarte tânără, fără pic de experiență și încă la școală. Mama a decis să îmi taie fondurile și, astfel, să fiu obligată să mă angajez, să văd cum e să ai un job, responsabilități (de parcă examenele și învățatul erau floare la ureche) și, de fapt, treptat, să îmi câștig independența, să bifez câteva elemente din fișa postului de «om mare».
Așa că mi-am făcut frumos CV-ul, mi-am cumpărat un costum gri de stofă groasă (era început de iarnă), niște cămăși albe, o pereche de cizme cu toc decent și am început să aplic online la diferite companii ori să răspund anunțurilor de angajare publicate în ziare.
Citește și:
Mama era obsedată de mine și de când am avut prima prietenă îi era teamă să nu o părăsesc
Da, la vremea respectivă încă se practica asta. Pentru cititoarele mai tinere: nu, nu am trăit în era dinozaurilor… Cum nu știam să fac nimic, m-am gândit să pornesc de jos, de la un job simplu de secretară într-o companie măricică și decentă, unde, ulterior, pot promova.
Pe atunci, nu aveam varianta unui internship, m-ar fi scutit de nenumărate drumuri, dezamăgiri și interviuri inutile. Ei bine, la un moment dat, mi-a captat atenția un anunț formulat extrem de frumos, firma respectivă se afla undeva în centrul Bucureștiului, într-o zonă la care ajungeam ușor, persoana cu care discutasem la telefon era extrem de amabilă…
Ce să mai…, totul era la superlativ, inclusiv salariul. Îmi mai revenise inima la loc și aveam, în sfârșit, ceva speranțe de angajare. Ca o floricică cu look profi și naivitatea specifică vârstei, mă prezint la interviu.
Birourile arătau foarte bine, doamna care m-a întâmpinat – o bomboană! Am așteptat într-un fel de sală de ședințe, enormă, cu o tablă pe care era scris tot felul de nume de orașe din Europa și niște numere în dreptul lor.
În anunț nu era specificat profilul companiei, nici la telefon nu mi s-a spus, așa că începusem să suspectez o agenție de turism.
Am desfăcut partea pliată a tablei și aveam deja orașe (multe din Grecia, Cipru și Italia), plus nume, toate de femei. Hmmm… La un moment dat, dintr-o altă încăpere ies vreo 20 de doamne, de vârste diferite și cu niște ținute… care mai de care mai animal print, imitație de piele, chestii mulate și machiaje țipătoare, în contrast absolut cu costumul meu gri de lână luat împreună cu mama și machiajul imperceptibil, de fată cuminte.
Intuiția îmi dădea coate, totuși n-am crescut ruptă de realitate, dar mintea mea era cu gura deschisă și în șoc maxim. Am fost poftită în biroul directorului, un tip elegant și superarticulat, care vorbea de parcă fusese rector la Litere.
Evident, nici el nu se potrivea cu peisajul văzut anterior. Nu mai înțelegeam nimic, dar m-a lămurit domnul director repede, după ce m-a scanat câteva secunde.
Mi-a explicat plin de considerație că eu sunt o fată de calitate prea bună, care nu trebuie să se angajeze la ei nici ca secretară, ci într-o companie unde pot ajunge cineva, pentru că ei trimit dansatoare în străinătate și n-am ce căuta acolo.
I-am mulțumit și am plecat rapid. În mijlocul străzii, am râs în hohote, până la lacrimi, și am plecat spre cursuri tot fără job, aproape demachiată, dar cu o stimă de sine cât Casa Poporului!“
Foto: Shutterstock
