Îmi e foarte greu să renunț la un comportament nociv: dependența de dulciuri

Mănânc pe fond emoțional. Sună banal sau o etichetă pompoasă pentru faptul că mă îndop? Este adevărat, am acest comportament nociv, iar să renunț la el nu este chiar simplu…

Citește și:

Am înțeles că aveam așteptări nesănătoase de la fiica mea

Cu certitudine multe dintre femei au probleme legate de imaginea corporală, complexe și, de cele mai multe ori, nemulțumiri privind propria greutate. Mai rău este când nu poți accepta faptul că te-ai îngrășat, dar te simți incapabilă să schimbi ceva.

Îți propui să ții o dietă, să faci sport, să devii altcineva… dar lucrurile nu se întâmplă peste noapte, nu sunt ușor de pus în practică și, deseori, renunți imediat după ce ai început. Asta dacă ajungi acolo.

Eu mănânc de stres, de oboseală și din nefericire. Sunt dependentă de dulciuri, mă îngraș repede, dar și contribui masiv la deteriorarea mea fizică. Apoi mă urăsc pentru cum arăt, mă etichetez în fel și chip și sunt nemulțumită de mine cu totul.

Variez cu 10 kilograme, de regulă. Sunt înaltă, deci cei din jur văd că m-am îngrășat, dar nimeni nu se așteaptă să am „atât de multe kile”. Nu e neapărat un noroc.

Evident, consider că e mult mai dizgrațios să fii cât un dulap: înaltă și lată. Poate dacă aveam o personalitate de războinica Xena m-aș fi regăsit în imagine. Nu am. Nu mă regăsesc.

Muncesc mult, iar atunci când sunt foarte obosită și stresată mănânc. Exagerez cu dulciurile, iar prin asta înțeleg că dacă îmi cumpăr 5 prăjituri… mănânc trei, fac pauză dacă nu mai pot, apoi le mănânc și pe celalalte două. Bănuiesc că diabetul va bate la ușă în curând?

Mă simt vinovată pentru ce am făcut și îmi propun să nu mai repet. Desigur, a doua zi îmi voi cumpăra ciocolată. Preferabil câte un borcan pe care îl mănânc odată.

Am ținut regimuri drastice și am slăbit. Am fost fericită și mulțumită de felul în care arătam. Dar nu am putut menține. La primul moment stresant am revenit la comportamentul alimentar anterior.

Știu că e un comportament nociv. Dacă nu te confrunți cu el, probabil este greu de înțeles.

Dar fiecare avem problemele noastre și moduri personale, nocive, de a reacționa la ele. Unora ne e teamă de apropiere și suntem evitanți în cuplu. Alții avem ticuri sau superstiții. Alții fumează excesiv, beau sau recurg la alte dependențe. Cum scapi de o dependență? Cum scapi de un comportament nociv?

Merg la terapie. Nu de foarte mult timp, de câteva luni. Nu pot spune că mi-am transformat viața, dar asta pentru că până acum am reușit să înțeleg doar cât de rezistentă sunt la schimbare.

Ceea ce discut în terapie are sens, dar nu pun în practică. De ce? Pentru că „știu că nu va funcționa” sau găsesc alte diverse scuze. Mă autosabotez.

Am realizat că îmi fac rău intenționat. Nu mă iubesc, nu vreau să mă ajut și nu o fac. Despre acest lucru discut în terapie. Despre cum să încep să mă plac.

Adevărul este că simt că va fi un drum lung, dar, totodată, știu că va fi în beneficiul meu cu toate rezistențele pe care le simt acum. Ce fac în schimb este să nu renunț la terapie. Să mă accept că schimbarea pe care mi-o doresc nu va veni într-un pachet cu fundiță ci cu mult stres, anxietate, perseverență și… recăderi.

Am observat că de când fac terapie mănânc mai multe dulciuri. Dovadă că mă feresc și tem de schimbare. Mă pedepsesc pentru că încerc să îmi fac bine… pentru că încă mai cred că nu merit.

Știu un lucru, însă. Dacă treci prin vreo astfel de situație, poate o parte dintre cele scrise de mine aici îți sună cunoscut. Numai tu știi dacă faci așa sau altfel. Dar dacă nici ție nu îți este bine, primul mare efort pe care îl poți face este să încerci să te ajuți atunci când crezi că nu poți sau că nu meriți.

Foto: shutterstock.com