Îmi era atât de teamă de ridicol, încât nu mă mai bucuram de nimic
Nu sunt o expansivă și probabil nu voi fi niciodată. Dar criticul meu interior mă învăța să mă apăr de ridicol, de parcă ar fi fost sfârșitul lumii…
Citește și:
Viața mea era vraiște și nu mă credeam capabilă de schimbare
Am decis să nu las o copilărie tristă să mă afecteze toată viața
Să nu mă faci de râs!
Este adevărat, anumite probleme le târâm după noi încă din copilărie. Ceea ce s-a întâmplat și în czul meu. Mama mi-a spus de atâtea ori „să nu mă faci de râs” încât mi-am înghițit orice reacție și răspundeam robotic la comenzile ei. Doar voiam aprobare, validare și iubire, nu? Așa că făceam ceea ce mi se spunea.
Nu vorbeam neîntrebată, săteam acolo unde îmi spunea, nu ceream mai nimic. La medici, și dacă îmi era frică, nu aveam voie să o manifest pentru că îmi șuiera aceleași cuvinte.
În public, nici nu îndrăzneam să mă manifest în vreun fel în preajma mamei mele. Evident, am interiorizat acest mesaj. Acum, la maturitate, îmi spuneam singură „să nu te faci de râs” atât de des, încât nu mai eram autentică.
Preferam să fiu în zona de „siguranță”. Și am constatat că nu mă mai bucur de nimic. Că nu (mai) știu să reacționez. Că trebuie să mă întreb singură „oare ce aș simți și cum m-aș comporta în această situație dacă nu mi-ar fi teamă de ridicol?”. Este obositor, sincer. Pentru că nu mai știi cum „trebuie” să te comporți, dar inconștient îți spui că „trebuie” să fii într-un anume fel. Așa cum te-ai obișnuit.
Am primit ajutor…
Cam toată lumea din jur mă știe drept extrem de „serioasă”. Iar prin asta se referă la faptul că râd destul de rar, mă retrag dacă se fac prea multe mișto-uri. De teamă.
Îmi place umorul și sunt în stare să mă autoironizez. Dar când fac asta mă simt în control. Accept ironia la adresa mea. Dacă o face altcineva mă gândesc serios dacă chiar așa oi fi…
Acum un an am început o relație nouă. După câteva luni, iubitul meu mi-a spus asta despre mine, într-o discuție intimă între noi doi „îți este extrem de teamă de ridicol și nu îți permiți să te joci, să te bucuri, să te lași liberă”.
Știam. Nu mi-a plăcut să îmi spună cineva. Îmi era mai simplu să aud că sunt „serioasă”, dar pentru că am încredere în el, i-am spus (recunoscându-mi și mie cu voce tare, în același timp) „nu știu să fiu altfel”.
…Iar el m-a învățat. Treptat și cu răbdare. Că nu am de ce să evit anumite reacții. Că pot anticipa cum ar arăta cel mai negativ deznodământ și pot face pace chiar și cu el. Că pot depăși un moment stânjenitor. Că am dreptul să fiu așa cum simt, așa cum vreau… fără să mă cenzurez constant. Practic, mi-a vorbit așa cum mi-ar fi plăcut să îmi vorbească mama.
Nu îmi plăcea să mă ia în brațe și să mă ridice în sus. Acum îmi place. Și când face mișto de mine. Și când spun câte o prostie în gura mare. Și când iau o decizie greșită. Și când încep ceva nou și sunt total nepricepută, iar teama că cei din jur mă cred proastă mă face să îmi simt pulsul în gât.
Mai mult, am realizat că sunt acceptată cu totul, pentru ceea ce sunt. Că să încerc să mimez perfecțiunea nu are niciun efect bun asupra mea. Abia acum încep să mă simt mai liberă. Am multe de învățat, dar mă bucur că am curajul să îmi depășesc aceste limitări…
Foto: shutterstock.com
