Încă de la începutul relației mi-am dat seama că există atracție fizică, dar nu îmi place ca om…
Cred că este extrem de important să îți placă omul cu care ești în relație, dincolo de atracție și infatuare. Mie nu îmi plăcea de bărbatul de care mă îndrăgosteam…
Citește și:
Suntem un cuplu altfel și suntem fericiți exact așa
Am dat vina pe el când ne-am despărțit. Era mai simplu decât să recunosc cât greșisem eu…
Este dificil să iei decizia de a te despărți de un om care te atrage fizic, cu care identifici puncte comune, față de care manifești anumite sentimente de apropiere, îndrăgostire chiar.
Eu l-am cunoscut pe Lucian on-line și mi-a plăcut să constat încă de la primele conversații că este un bărbat inteligent, componentă pe care de regulă o apreciez. Faptul că și fizic era atrăgător nu putea decât să mă convingă să îl cunosc mai mult.
Sunt singură de doi ani de zile și recunosc că îmi doresc o relație, singurătatea nu mi se pare o soluție pe termen lung pentru mine. Pe de altă parte, nici compromisurile nesănătoase nu sunt o soluție.
Respectiv, îmi doresc compatibilitate în cuplu, armonie, comunicare… lucrurile uzuale. Știu să negociez și să fac anumite compromisuri, cât timp nu îmi afectează nevoile și valorile personale.
Lucian este un bărbat inteligent și atrăgător. Suficient încât să îmi doresc să încerc o relație, în ciuda semnalelor de alarmă. Pentru că inițial le-am pus pe seama unui început în care exista o luptă pentru teritoriu.
Le-am pus pe seama unor dificultăți de relaționare, el fiind un bărbat retras, care recunoștea că la nivel social nu este chiar cel mai abil. Fiecare avem problemele noastre, iar eu nu am vrut să îl judec prea rapid sau să îl etichetez în vreun fel.
Începând însă cu viața sexuală care alterna între compatibilitate și disconfort pentru mine, situația s-a clarificat destul de repede. Mai exact, în două luni de la începerea relației.
Sexual, avea nevoie de supunere. Eu, pe de altă parte, oricât de deschisă sunt către fantezii, militez pentru plăcere comună când vine vorba despre sex. Plăcerea mea trebuia să fie secundară dorințelor lui.
Pentru mine a fost primul semnal de „stop joc”. Al doilea a venit când mi-a spus că nu îi place să iasă prea mult și ne vedeam la el acasă. Nu ducea o viață dublă, dar nevoia lui de izolare mă izola și pe mine. Ori nu apreciez să ne trăim viața de cuplu între patru pereți și atât.
Alte semnale de alarmă? Nu povestea despre el decât, citez, „ceea ce el consideră necesar ca eu să știu”. Nu îl interesau prea multe lucruri din viața mea pentru că pentru el, și citez iar, sunt „redundante și nesemnificative”.
Îmi amintesc și acum că i-am povestit că m-a amuzat nepoata mea care la un an și jumătate a venit să mă dea cu cremă pe picioare, așa cum face mama ei cu ea. Partenerul meu mi-a răspuns cu „așa, și ce aștepți, să arunc cu confetii la știrea asta?”.
Sunt rațională. Și suficient de inteligentă încât să nu casc gura la ce debitează alții. Mai mult, Lucian activa cinismul în mine, defensiva și totodată nevoia de a ataca. Trăsături pe care le corectez la mine de ceva vreme. Nu trebuia să arunce cu confetti. Putea să asculte ca fapt divers. Dar, considera el, discuțiile ca fapt divers sunt inutile.
Au fost atât de multe astfel de conflicte în scurta noastră interacțiune încât am constatat că îi face plăcere să reacționeze astfel, să spună răutăți, să pună la punct… toate sub umbrela unei superiorități pe care o simțea în raport cu sine.
El se vedea „altfel” și cu totul „special”. Avea dreptate. Era altfel și special, motiv pentru care, fără remușcări, am decis să las pe altcineva să se bucure de calitățile lui.
Încerc să nu îl judec ca personaj pentru că fiecare dintre noi avem dreptul la unicitate, evident. Nu cred în „așa e bine” sau „așa nu e bine pentru că nu e ca mine”…
Dar sunt anumite semnale pentru o relație toxică. Pe care Lucian mie mi-a confirmat-o în cuvinte „pentru mine, femeia este secundară, trebuie să fie supusă, iar dorințele ei nu contează pentru că eu știu ce îi trebuie ei, ce are nevoie și ce trebuie să primească”.
Nu voi uita ușor pentru că realizez cum ne putem proiecta propriile limite și temeri în diverse formule relaționale… dependente, autoritare, manipulatoare, etc.
Eu am constatat că da, mă atrage fizic, dar ca om, nu îmi place deloc. Și vreau o relație cu un bărbat pe care îl plac, pe care îl consider prieten și pe care, totodată, îl apreciez și admir.
Nu sunt calități la care să renunț într-un partener. Pe de altă parte, oricât de neplăcută este perspectiva singurătății, cea a unei relații abuzive emoțional sau în orice alt mod este și mai neplăcută.
Foto: shutterstock.com
