Am învățat să iubesc copiii abia când am avut nepoți
Nu am o relație foarte fericită cu copiii mei. M-au acuzat că am fost o mamă dură și autoritară. Dar eram tânără și aveam multe greutăți. Nu e ușor să crești copii. Abia acum, la bătrânețe, când am nepoți, am învățat să iubesc cu adevărat copiii.
Citește și:
Am fost o soţie înşelată toată viaţa. Chiar şi eu m-am înşelat pe mine însămi, ca soţie, ca mamă…
Mă bate pentru că este gelos și nu știu cum să îl fac să aibă încredere în mine…
Nu eram pregătită să am copii
Aveam 20 de ani când mi-am cunoscut soțul. Lucra în armată și era un bărbat înalt și puternic. Mi-au plăcut hotărârea și determinarea lui. În plus, era un bărbat extrem de arătos.
Pe mine mă curta de ceva vreme un medic. Era un băiat bun și blând, dar avea un defect: era șchiop. Iar mie asta nu îmi plăcea deloc. Mama ar fi vrut să mă duc după medic. Venea dintr-o familie bună, iar el chiar era un om special. Dar îmi plăcea doar ca prieten.
Pe Dumitru însă, l-am iubit de cum l-am văzut. Aveam doi frați și amândoi mi-au interzis să ies cu el. Știau cum sunt cei din armată. Duri, intransigenți și… afectați de război.
Toate astea se întâmplau cu mulți ani în urmă. Iar eu am făcut ce au făcut multe alte fete nesocotite: am fugi de acasă cu Dumitru. Era toamnă, iar pe 30 decembrie ne-am căsătorit.
La scurt timp am rămas însărcinată cu Ioana, fiica cea mare. Era totul prea nou pentru mine. Încă nu învățasem să fiu nevastă, să am un soț și o casă. Iar vremurile erau destul de grele.
Nu prea aveai de niciunele. Eu nu am lucrat decât o perioadă scurtă de timp, casieră la un magazin alimentar. Un magazin aproape gol. Și acum țin minte mirosul de marmeladă, biscuiții, ouăle și uleiul care se dădeau pe rație.
Când primeam portocale (de regulă de sărbători) erau cozi incredibil de lungi. Soțul meu mi-a cerut să renunț la serviciu după ce am rămas însărcinată, iar eu l-am ascultat.
Trăiam într-un apartament la comun. Aveam un dormitor, un spațiu mic pe post de sufragerie, iar bucătăria o împărțeam cu alte două familii. La fel și baia. Nu aveam parte de prea multă intimitate sau liniște.
Am fost toată viața o gospodină bună. Nu că ți-ar ridica cineva statuie pentru asta. Aveam un soț bine hrănit, curat și călcat, iar casa era lună mereu.
Când aveam momente libere, dacă nu stăteam nu o vecină la cafea, croșetam sau tricotam. Mi se părea straniu să fiu însărcinată, dar era totodată ceva nou și fascinant.
Cu soțul meu însă, relația s-a degradat repede. Începuse să bea, lipsea nopțile de acasă, ne certam când îi reproșam asta.
Când s-a născut Ioana, de „fericire” s-a dus să bea. A declarat-o abia 2 zile mai târziu, când a revenit.
În primele zile era interesat de copil, era și pentru el ceva nou. Apoi și-a reluat viața, așa cum o știa. Iar eu și copilul am rămas undeva în fundal. Ne dădea bani pentru casă și mâncare. Cam atât.
Doar eu știu ce calcule făceam să mă descurc cu banii, să nu ne lipsească mâncarea, să avem totul plătit. Reușeam chiar să pun deoparte câte puțin. Dar tinerețea parcă mi-a fost ștearsă.
A fost înlocuită de amărăciune. De nemulțumire și frustrare. Nu era viața pe care mi-o dorisem. Îmi iubeam soțul, dar el iubea și alte femei.
Ori, cu un fustangiu care ocazional bea și face scandal, chiar nu poți avea o viața fericită. Totuși, pe vremea aceea, divorțurile nu erau atât de frecvente. Iar la scurt timp, am rămas însărcinată iar. Mai exact, la un an.
Când tu nu mai contezi
Țin minte și acum când mă sunau frații mei să vadă ce fac. Sau mama. Încercam să le spun că sunt bine, că sunt mulțumită. Știau că nu sunt. Uneori, de prea multă „fericire” plângeam la telefon.
Fratele meu cel mare lucra și el în armată. L-a căutat pe Dumitru ca să aibă o discuție cu el. Soțul meu a fost atât de furios încât când a ajuns acasă m-a luat la palme. Că l-am făcut de râs, că i-a făcut frati-miu observație. Fratele meu era mai mare în grad. Oricum, Dumitru nu ar fi avut curaj să îi spună prea multe…
Dar atunci am simțit că nu mai contez deloc. Nu puteam cere ajutorul, pentru că ar fi fost mai rău. Apoi, aveam un copil și altul pe drum. Nu munceam, nu aveam din ce trăi dacă îmi părăseam soțul.
Mama m-ar fi primit înapoi acasă, dar nu am avut curajul să mă întorc. Poate nu am vrut să recunosc ce greșeală am făcut. Că mai bine rămâneam cu medicul blând care mă iubea. Poate, încă îmi iubeam soțul.
Adevărul este că l-am iubit enorm, iar binele lui a fost mereu pe primul plan.
Am vrut să am copiii curați, bine hrăniți și educați. Nu am știut însă cum să îi iubesc mai mult. Credeam că le ofer tot ce au nevoie.
De multe ori, trebuia să îi iau din calea tatălui lor, când venea acasă obosit, sau băut, sau, cel mai des, nervos. Spunea că nu are chef de copiii care fac gălăgie. Iar eu, ca să evit scandaluri mai mari, îi certam când țipau, sau îi pedepseam. Nu știam cum altfel să procedez.
Dacă le luam apărarea, aveam certuri interminabile cu el. Avea o voce atât de puternică, încât parcă tuna atunci când urla. Și când vorbea normal era zgomotos. Iar eu, aveam două fetițe mici și neastâmpărate, grija lor, grija lui… și deloc a mea.
La trei ani a apărut și al treilea copil, fiul meu Nicolae. Pe el l-am iubit. Avea chipul tatălui și firea mea. Fetele se certau mereu, țipau una la alta, erau neascultătoare.
Nicu era blând și îl iubea toată lumea pentru firea lui. Doar el putea să își despartă surorile din câte o ceartă. El mă făcea să mă simt prost dacă îi pedepseam… ca să asigur confortul tatălui.
Nepoții mei, o altă poveste
Pentru cele două fete ale mele, eu am fost o mamă dură. Una care nu a știut să le iubească, de care nu s-au simțit apropiate. Regret că acesta este adevărul. Habar nu aveam ce trebuie să fac.
Grija mea principală era să asigur liniștea și armonia. Uneori, cu orice preț. Fiul meu a rămas apropiat de mine. El m-a văzut altfel. Poate pentru că m-a simțit altfel, iar eu pe el.
Pe el l-am pierdut când avea 36 de ani. Malformație congenitală la inimă, al șaselea stop cardiac i-a fost fatal. A fost momentul în care a murit și o parte din mine. Și toată viața rămasă, aștept momentul în care îl voi revedea.
Dar până atunci, am doi nepoți de la fiica cea mare. O fată și un băiat. Am o sensibilitate mai mare pentru băiat, în special pentru că și ei au un tată dur și intransigent (…Ioana a ales calea mea), iar nepotul meu este pedepsit frecvent. Eu îi iau apărarea.
Eu știu acum ce prostie este să îți pedepsești copiii, să nu le arăți iubire și disponibilitate, să nu le fii alături, să nu îi asculți.
Îi supraveghez la teme, am grijă să mănânce bine, să se odihnească, să fie curați… dar și să se joace. Să se simtă iubiți. Le ascult poveștile și mă doare să văd în fiica mea același model de mamă pe care i l-am oferit eu.
Spre deosebire de mine, însă, ea nu este deloc preocupată de copii. Se afișează cu ei în public și atât. Acum 5 ani a divorțat de tatăl lor. Ea voia o iubire ca-n filme, el nu făcea decât să urle, să nu se preocupe de copii, să nu dea niciun ban în casă și să-și trăiască viața separat.
Nu a făcut rău că a divorțat, dar asta nu o face o mamă mai grijulie. Și mă doare. Mă gândesc câtă vină port și eu pentru ceea ce este ea acum. Nu știu să mă revanșez față de ea.
E prea libertină, cu capul în nori și egoistă. Știu să mă revanșez însă față de nepoții mei. Să îi ajut să crească altfel. Să știe că sunt iubiți și protejați, ascultați și înțeleși. Ei sunt tot universul meu.
Aș vrea să pot da timpul înapoi și să îmi părăsesc soțul. Să îmi iau copiii, să mă întorc la mama și să îi cresc singură. Nu ar fi fost mai rău, din contră. Dar cu anumite greșeli trebuie să înveți să trăiești.
Iar altele, uneori, le poți auzi la alții și poți lua aminte. În viața ta, pentru ca cei din jur să fie fericiți, încearcă întâi să fii tu. Apoi lucrurile se așează altfel…
Foto: shutterstock.com
