Iubitul meu, din nesiguranță, avea nevoie să fie validat de alte femei. L-am părăsit fără regrete

Pot înțelege nesiguranța, dar chiar și aceasta are limitele ei. Când ești atât de nesigur încât cauți constant validarea femeilor… nu ești prea dezirabil. Sincer.

Citește și:

Până găsesc bărbatul potrivit vreau să mă bucur de viața mea

Vreau un bărbat pe care să mă pot baza! M-a săturat de infantili și iresponsabili

Pe Eduard l-am cunoscut într-un moment dificil al vieții mele. Rămăsesem fără job, după ani de zile în aceeași companie, în care ocupam o poziție destul de bună. Eu mă definesc destul de mult prin rolul profesional, iar evenimentul a fost dificil.

Prin urmare, nu eram departe de depresie. Iar el, Eduard, era un tip nou, extrem de interesat de mine, chiar dacă deseori îi dădeam răspunsuri destul de dure avansurilor pe care mi le făcea. Eram mai preocupată de găsirea unui nou job decât de baladele lui. Mă mai prindea pe picior greșit și atunci replicam.

Nu mă interesa foarte tare, recunosc. Dar în cele din urmă, cum starea mea se înrăutățea și părea că găsirea unui nou loc de muncă va mai dura o vreme, am zis să îi dau o șansă. Măcar mă distanțez de gândurile negative.

Speram să mă scoată din ritmul în care intrasem pentru că uneori, când îți dorești cu disperare ceva, parcă taman atunci nu se întâmplă. Așa că am început să ieșim.

Nu eram încântată de el. Nu am fost niciodată. Aceasta este greșeala mea și mi-o asum. Dar era un bandaj necesar. Știam că nu am o dispoziție bună, că sunt tristă, că mă simt fără repere. Voiam ceva care să aducă un zâmbet, poate chiar bucurie. Mai bine citeam sau mă plimbam singură…

Te mulțumești cu puțin? Puțin primești!

Treptat, m-am atașat de el. Era și firesc. Nu era un tip prost, avea și ceva simțul umorului și nu se purta tocmai urât. În schimb, la cei 36 de ani ai lui, locuia cu părinții. Că e mai simplu, că au nevoie de el, că e mai ieftin. Pentru mine era insuficient maturizat. Iar asta a început să se vadă din comportamentul lui.

Eduard nu a putut întrerupe relațiile cu fostele iubite. Una dintre ele, era încă îndrăgostită de el, iar asta îi gâdila orgoliul. Așa că încerca să „o ajute” să depășească momentul și să nu îi fie „greu”.

Se credea altruist. În realitate, stilul ei dependent hrănea nevoia lui de validare. Pe mine mă exasperau. Telefoanele dintre ei, mesajele date pe ascuns să „nu văd eu”, cadourile pe care și le făceau. Nu era o relație încheiată. Așa că i-am spus „ori eu, ori ea” – e destul de simplu.

Nici pentru un bărbat cu care m-as potrivi de o mie de ori mai bine nu aș face un astfel de compromis. Pentru el, nici atât. Pentru că odată cu nevoia lui exagerată de a flirta cu femei (lucru pe care în prostia lui îl făcea nedisimulat, cu mine de față, în cele mai inoportune momente), l-am văzut nesigur, mic, lipsit de virilitate.

Îmi plac bărbații galanți. Cei care știu să se poarte cu femeile din jur. Nu sunt geloasă sau posesivă, din contră. Mă simt bine lângă un astfel de bărbat care știe să flirteze discret, să se facă plăcut, să fie atent.

Nu vreau să fie așa doar cu mine, pentru că el se definește prin tot comportamentul lui: în relație și în afara ei. Dar nesiguranța nu este masculină. Nevoia de a jongla precum o tânără debutantă care „ba nu vrea ba mai se lasă” e moartea masculinității. Iar eu m-am despărțit fără remușcări.

Flirtase cu prietenele mele, cu colegele mele, și le-a adăugat pe toate pe social media și le aborda ocazional din „prietenie”. Dar pe ele le deranja. Flirtul lui nu era mereu bine primit. Pentru că deseori căuta să fie reciproc.

Ori din respect față de prietenia cu mine sau din pur deranj că un tip într-o relație le face lor avansuri, reacționau cu disconfort. Pentru mine însă, a devenit clar că nu am ce căuta într-o asemenea ecuație.

Am părăsit relația fără regrete. Într-o seară în care, vizionând un film împreună pe canapea, el se chinuia să trimită un sms, fără să îl văd eu, fostei iubite… căreia „iar i se făcuse dor de el”.

Dinamica lui este una problematică, dar este a lui. Iar eu, am destule probleme ale mele încât să nu le vreau și pe ale altuia. Știu că relațiile nu sunt simple. Am avut o relație în care am putut depăși o infidelitate. Dar știu unde să trag linie.

Un astfel de comportament nu doar te recomandă pe tine ca fiind un caracter slab și nevoiaș, ci arată și lipsă de respect. La adresa ta și a mea.

Interesant este că au trecut 5 ani de atunci. Ghici cine îmi trimite mesaje ocazional? Cui îi e dor de mine? Are 42 de ani. Stă tot cu părinții. Și își caută în continuare fostele iubite cu care încearcă să retrăiască vremuri de mult apuse. În speranța că poate renaște ceva dorință, interes, validare.

Eu nu sunt ca alte foste ale lui. I-am spus că am încheiat definitiv relația, iar dacă are sentimente nerezolvate, distanța și tăcerea definitivă îl vor ajuta să le depășească.

Atunci când a insistat, i-am explicat mai clar: percepem diferit relația pe care am avut-o. Pentru mine a fost ceva nepotrivit și trecător. Chiar regret că fondul meu emoțional de atunci m-a derutat într-atât. Nicidecum nu am avut vreun sentiment puternic.

Foto: shutterstock.com