Iubitul meu m-a acuzat că mă iubesc mai mult pe mine. Mie așa mi se pare normal…

Chiar dacă sunt parte dintr-un cuplu, nu uit să mă iubesc întâi pe mine. Iubitul meu nu a apreciat prea mult acest lucru. Dar este problema lui.

Citește și:

Relație toxică: Poți să iubești pe cineva care îți face rău? Da, dacă nu te iubești pe tine…

Am 35 de ani, iar până la această vârstă am învățat cât de important este să te iubești tu pe tine în primul rând.

Pentru mine, acest lucru înseamnă să știu care îmi sunt nevoile, să nu renunț ușor la ceea ce îmi doresc și să îmi păstrez independența în cuplu, oricât de îndrăgostită aș fi. Și consider că cine mă va iubi, mă va iubi și pentru aceste lucruri.

Nu îmi plac relațiile dependente. Nu cred că „femeia trebuie să asculte de bărbat”. Și evit pe cât posibil stereotipiile culturale legate de gen: femeia are grijă de casă, bărbatul aduce bani.

Muncesc, câștig destul de bine și îmi asum parte din cheltuieli. Iar în privința casei, dacă tot locuim amândoi acolo, fiecare poate avea sarcinile lui.

Nu pun iubitul să gătească dacă nu se pricepe (deși niște cartofi cred că oricine poate prăji!), dar nici să nu mă sune să mă întrebe ce să mănânce când îi e foame, iar eu nu sunt acasă. E prea mult.

Pe Silviu l-am cunoscut în urmă cu un an și după șase luni ne-am mutat împreună. Atunci a început și declinul. Poate am făcut acest pas prea curând. Pe de altă parte, consider că e mai bine că am descoperit curând că nu ne potrivim.

Eu sunt o fire mai independentă. Asta nu înseamnă că îmi ignor iubitul sau nu sunt capabilă de compromisuri. Dar nu de cele nesănătoase care presupun să renunț eu la lucrurile care îmi fac plăcere sau pe care mi le doresc.

Pe scurt, eu luam lecții de tango și de pictură. Silviu nu a vrut să mă însoțească și mi s-a părut firesc să nu insist.

Nu trebuie să avem aceleași pasiuni. Dar faptul că eu mi le urmam a început să devină o prolemă.

La fel și faptul că mă vedeam „prea des” cu prietenele. Uneori, veneau și partenerii noștri, iar alteori eram doar noi, fetele.

Am considerat firesc să port anumite discuții cu el încă de la început, când au apărut aceste probleme.

I-am explicat că eu așa sunt, că sunt lucruri care îmi fac plăcere și nu pot renunța de tot la mine și nevoile mele personale. Că faptul că am hobby-uri sau prieteni nu înseamnă că nu îl iubesc pe el sau nu îmi pasă de cuplu.

Nici nu mă pot izola de lume pentru a reduce tot universul la cuplul nostru. Inițial, credeam că a înțeles și că mă acceptă. Dar certurile s-au intensificat când ne-am mutat împreună.

Am încercat să fac un compromis și să reduc orele de tango și pe cele de pictură. Cu prietenele mă vedeam o dată la două săptămâni. Dar eram puțin frustrată și, culmea, el tot nemulțumit a rămas.

Taman când voiam eu să ies, atunci voia el program în doi. Uneori cedam pentru că îmi făcea plăcere programul cu el.

Apoi mi-am dat seama că programul lui apărea tocmai ca eu să nu ies să îmi văd de ale mele. Ne-am certat, iar în timpul certurilor m-a acuzat că mă iubesc mai mult pe mine decât pe el.

Atunci am realizat că vrea o femeie supusă, una dependentă, pentru care el să devină principala rațiune de a trăi. Nu mă puteam izola de lumea mea complet și nici nu căutam o relație fuzională.

Așa că am plecat. Tocmai pentru că mă iubesc. Și pentru că știu că nu am făcut nimic greșit. Aveam prioritățile în ordine, eram fidelă, respectam nevoile lui, am făcut compromisuri. Dar nu voi renunța niciodată la mine pentru niciun bărbat.

Foto: shutterstock.com