L-am iertat pentru infidelitate. Nu pentru că îl iubesc pe el, ci pe mine

Resentimentele, lipsa iertării, durerea nefericirii pe care alegem să o purtăm, nu ne ajută cu nimic. Mie îmi place să îmi fac viața frumoasă și că am grijă de mine, chiar și când dau de obstacole. Așa că da, mi-am iertat partenerul pentru infidelitate.

Citește și:

Nu suntem un cuplu perfect, dar suntem mai fericiți împreună

Cea mai mare dezamăgire amoroasă nu a fost infidelitatea

Patru ani petrecuți împreună m-au convins că suntem potriviți unul pentru celălalt. Împreună, reușeam să depășim problemele, să găsim momente să ne bucurăm unul de altul și de ce avem, să ne sprijinim reciproc și să ne înțelegem și acceptăm pentru ceea ce suntem fiecare, nu pentru ce visăm unul despre celălalt. Nu suntem niciunul perfect.

Eu sunt irascibilă, recunosc. Când mă înfurii, nu te mai înțelegi cu mine. Încerc să remediez, dar uneori „sar calul” și știu asta.

Mă tolerează, m-a învățat cum sunt, mă trage de mânecă atunci când iar exagerez și mă iartă de fiecare dată când sunt mai supărată decât este cazul. Sunt energică și nu stau locului.

El este calm și mai liniștit decât mine. Ai zice că suntem diametral opuși. Și totuși, eu am învățat să îmi reglez pornirile de la el, iar el a devenit mai activ alături de mine.

Fiecare a preluat de la celălalt, ceea ce a găsit util pentru el însuși. Și fiecare, treptat, a învățat să trăiască și cu defectele celuilalt.

Eram mulțumiți, dar relația începuse să lâncezească. Voiam să ne mutăm, să ne luăm o casă nouă, să ne căsătorim. Dar am tot amânat momentul ba pentru că nu aveam banii suficienți, ba pentru că aveam prea mult de muncit, un program prea încărcat și deja ne simțeam obosiți.

În secret, fiecare aștepta un imbold de la celălalt și niciunul nu îl făcea. Poate ne gândeam să nu grăbim lucrurile, fiindu-ne bine așa cum eram, dar niciunul nu a deschis discuția pentru a nu-l răni pe celălalt. Pentru a nu se simți respins.

Într-o deplasare, iubitul meu a avut o aventură. La scurt timp mi-a mărturisit.

Am simțit că îmi pierd calmul, cumpătul, că tot ce știam este o minciună. A distrus încrederea și convingerea mea că este un bărbat care mă iubește, pe care mă pot baza.

Am simțit cum se prăbușește tot. Ne-am despărțit, respectiv l-am dat afară.

Timp de patru luni a revenit, constant, căutând iertare, cerându-mi să o luăm de la capăt. Timp de patru luni am stat cu mine, mi-am luat spațiul necesar pentru a înțelege dacă este ceva peste care pot trece, dacă mai pot reveni într-o relație cu el sau vreau altceva.

Nu voiam altceva. Știam și că nu mai poate fi cum era. Dar nu puteam merge decât înainte. Iar întrebarea a fost: merg înainte cu el sau fără?

O infidelitate nu e ceva peste care să treci ușor. Te afectează profund, te rănește, îți pierzi reperele. După patru luni am început terapia de cuplu.

Am acceptat să ne acordăm această șansă pentru că decizia mea era pe jumătate luată: este același bărbat pe care m-am bazat, care mă iubește, pe care îl iubesc, care mi-a fost alături și m-a iertat de atâtea ori.

Nu este așa cum îl vedeam eu… mi-a arătat că poate fi și altfel. Dar nu îl bănuiesc de infidelități constante. Nu îl cred înclinat spre a o face.

Poate contextul l-a determinat, poate și eu am contribuit lăsând relația să lălăie, iar el a greșit făcând acest lucru. Dacă am ales să nu șterg patru ani petrecuți împreună, o fac în primul rând pentru mine.

Am decis să îl iert pentru că mă iubesc, în primul rând pe mine. Iar terapia ne-a ajutat foarte mult să ne regăsim și… să mergem mai departe împreună.

Știu că sunt femei care decid diferit. Știu și că sunt voci care spun că mă va mai înșela, că sunt fraieră, că „a câștigat” el. Dar fiecare își știe propria relație de cuplu, nu pe a celuilalt. Și nu există rețete universale.

Nu există șabloane. Eu știu că am lângă mine un om valoros, chiar dacă odată, cândva, mi-a fost infidel. Am un om până la urmă, nu un erou. Și îl iubesc în continuare.

Foto: sutterstock.com