Literatura mi-a dat viața amoroasă peste cap!
Cum să îmi placă Titi după ce am citit despre Mr. Darcy? Cum să nu îmi doresc un bărbat curajos după câte exemple văd în cărți? Nu o fi totul ficțiune… mai sunt și oameni reali cu aceste calități. Dar până una alta, mie literatura mi-a dat viața amoroasă peste cap!
Citește și:
Nu cred în relațiile de prietenie cu un fost iubit
Liviu era frumos… și atât
Se spune că atunci când cineva te atrage fizic foarte tare ar trebui să fugi. Așa am și făcut, am fugit. În direcția lui.
Pe Liviu l-am cunoscut în club (știu, nu e tocmai locul în care îți cauți iubirea vieții) când grupurile noastre de prieteni comuni s-au lipit și am format brusc o gașcă mare și gălăgioasă.
Aveam 23 de ani, iar Liviu, spre deosebire de restul petrecăreților era tăcut și părea liniștit. Un Adonis chinuit de întrebări existențiale, fix în mijlocul unui sound drăcesc. Deh, salvatorul din mine, amețit de hormoni, s-a gândit că nu are ce să iasă rău.
A ieșit o relație de opt luni în care ne-am iubit nebunește în dormitor și ne-am tolerat înafara lui.
Eu, o workaholică exagerată, cu tot felul de cursuri de formare mereu în desfășurare. El, un artist neînțeles nici de el însuși, mereu pe gânduri pe care nu le împărtășea nimănui.
În opt luni, am constatat pe îndelete că nu avem ce comunica, oricât m-aș strădui. Și cum relațiile cu parteneri nevrotico-depresivi care vor dar nu acceptă ajutor nu mi se potrivesc, mi-am calmat salvatorul interior, hormonii au leșinat, iar eu am ieșit din relație.
Pentru că Liviu era frumos și atât. Cel puțin pentru mine. L-am botezat Dorian Gray. Pentru că din toată literatura, care m-a făcut să fiu de-o superficialitate sentimentală cruntă, iubind pe rând o mulțime de personaje, pe Dorian nu l-am înțeles deloc. Adică, pe bune, dincolo de frumusețe și depravare, băiatul ăla ce făcea?
Ducă-se-n mândria lui!
Cristian era un tip matur, echilibrat, cu o situație socială parțial muncită, parțial moștenită, în totalitate de invidiat.
Știa să relaționeze, avea nenumărate contacte și prieteni despre care noi, muritorii de rând, aflăm din ziare și reviste.
M-am îndrăgostit de el la un dineu în care am observat că este printre puținii bărbați care știu să poarte un costum de calitate, fără a se lăsa purtat de el (cum se întâmplă frecvent).
Era carismatic și ușor rigid ca toți cei care au impresia că s-au născut cu o lingură dr argint în gură. Părul era singurul element rebel, negru, creț și lipsit de orice rigoare morală sau stilistică.
Fizic atrăgător și cu un ton al vocii care m-ar fi cucerit și dacă îmi explica prognoza meteo pe următoarele două săptămâni. Evident, când m-a invitat la cină cred că am uitat să respir.
Am acceptat, cina și un început timid de relație cu acest Mr. Darcy cu care aveam în comun literatura clasică și o inhibiție publică pe care eu o pun pe seama timidității, iar el, pe seama educației „alese”.
Apoi au început să apară celelalte sute de mii de diferențe dintre noi. Politețea care miroase a respingere din partea lui cu căldura și deschiderea mea, alegerea anturajului pe principii diferite (el în funcție de statut, eu în funcție de amabilitate și pozitivism), plus multe împărțiri (verbale și atitudinale) ale societății în clase și caste.
Am constatat repede că lingura de argint din gură vine și cu un băț prin alte locuri. Așadar, nu știu ce ar fi făcut Elizabeth Bennet, dar eu nu mi-am bătut capul cu acest Darcy, oricât de haios mi se părea părul lui.
L-am lăsat cu prejudecățile, mi-am luat mândria mea de om care nu se lasă șlefuit de alții și mi-am văzut de literatură. Până la urmă, Mr. Rochester îmi plăcea mai mult decât Darcy…
Suflete rătăcitoare
Din literatura contemporană am două iubiri majore, amândoi niște antieroi adorabili în ratările lor personale: Cormoran Strike (detectivul imaginat de J. K. Rowlings care scrie despre el sub pseudonimul Robert Galbraith) și Harry Hole (un alt detectiv, ușor alcoolic și nehotărât, personaj celebru al autorului Jo Nesbo).
Deci trăiesc în paralel, în imoralitatea mea, două povești de iubire cu băieți buni, dar răi. Evident, am făcut alegeri în consecință.
Pe Dan, care nu considera că ar avea o problemă cu alcoolul (nici nu avea, era o prietenie veche) dar care consuma zilnic. Bea vin cam cum beau eu apă și, deși era simpatic ulterior (și anterior), la un moment dat ajungi să îți dorești să funcționeze și în absența acestui viciu.
Ne-am despărțit după un an, iar din relația noastră a rămas doar amorul meu pentru personajul fictiv cu care aducea. Dar despre care, de atunci, nu am mai citit cu aceeași emoție.
Harry Hole își pierduse din farmec odată cu transpunerea în realitate a acestui viciu pentru a depăși momentele dificile, problemele… și per total, viața.
Apoi l-am găsit pe Adrian. La fel de workaholic ca mine, am crezut că măcar aici avem un punct comun și vom ști să ne acordăm spațiu. Știam, dar gelozia lui m-a obosit, iar explicațiile mele, mereu aceleași, „am fost la muncă până acum!!” m-au plictisit.
Cert este că literatura m-a convins să caut personaje fictive în viața reală și m-a zăpăcit cu talentul de a-ți lăsa impresia că anumite minusuri pot fi trecute cu vederea la anumite persoane. Pot fi, nu zic nu, nici eu nu sunt chiar un personaj de basm.
Cu toții avem comportamente mai puțin fericite, zile mai puțin bune și metehne care nouă ni se par firești sau chiar adorabile, dar care enervează orice altă ființă vie. Dar sunt convinsă însă că sub efectul literaturii, nu este bine să îți cauți un iubit.
Da, poți identifica situații care ți-ar plăcea sau trăsături pe care ți le-ai dori într-un partener, dar cum viața nu se desfășoară după un scenariu clar, e bine să renunți să visezi cu ochii deschiși.
Acum, după aceste experiențe menite să mă trezească din visare, mă întorc la Erik, fantoma mea de la operă, în speranța că n-o să caut acum vreun geniu nebun care să-mi pună viața în vreun pericol… de dragul literaturii.
De Emma
Foto: shutterstock.com
