Mi-a fost greu să înțeleg și că accept că sufăr de depresie

Eram la începutul liceului când starea mea de nefericire s-a agravat. Dar pe atunci nu știam ce înseamnă și mi-a fost greu să înțeleg că sufăr de depresie.

Citește și:

M-am dus la psiholog pentru că mă simțeam singură

Mama m-a trimis la terapie. Rezultatul nu a fost cel dorit de ea, dar m-a ajutat enorm

Știi cum e să simți că viața nu are sens?

Cei din jur înțeleg cu greu ce înseamnă universul unui om cu depresie. Mă gândesc că nici nu are de ce să fie ușor, când tu știi să te bucuri de viață și să ai energie să o trăiești, fără să îți pui prea multe întrebări.

Pentru anumiți oameni, starea de bine este un automatism, precum respiratul. Pentru cei care suferim de depresie, este un concept abstract.

Eu aveam 15 ani când totul s-a schimbat radical. De mică eram un copil retras, cu puțină energie, catalogat drept melancolic și visător de către părinți.

Probabil nemulțumiți de comportamentul meu, comparativ cu cel al fraților mai mari. Ei erau veseli și sociabili. Eu eram dornică de izolare.

Învățam bine până să intru la liceu, apoi situația mea școlară s-a schimbat. Am început să iau note mici sau să lipsesc de la ore pentru că… pur și simplu nu îmi mai păsa.

Aș fi dormit mereu, mâncam rar, interacționam tot mai rar cu colegii. De prieteni, și așa puțini la număr, mă distanțasem. Preferam să fiu singură și să mă gândesc. Iar ce gândeam nu era niciodată vesel.

Mă simțeam inutilă, nu îmi vedeam scopul, nu visam la un viitor pentru că pur și simplu nu vedeam ce viitor aș putea avea eu.

Nu mă entuziasma nimic, iar în scurt timp, am ajuns să renunț și la igiena personală. Mama mă acuza că sunt leneșă și o neîngrijită.

Tata îmi spunea că sunt ciudata familiei. Oameni simpli, muncitori, care aveau nevoie de copii zdraveni, nu de o umbră de om cum ajusesem eu.

Era imposibil să le explic ce simt sau de ce mă simt așa. Este foarte dificil să înțeleagă cineva universul unui om pentru care întreaga viață nu are sens.

Meriți ajutor

Eu nu am avut acces la un psiholog în liceu. Mama a început să se vaite pe la prietene și vecine că nu mai știe ce să se facă cu mine. Nici eu nu mai știam ce să mă fac și contemplam posibilitatea de a nu mai încerca să fac nimic.

Atunci am avut… poate norocul, să vorbesc cu un profesor din liceu. Profesorul de psihologie. Care m-a văzut și, cumva, i-a păsat și a vrut să mă ajute. Așa am ajuns la psihiatrie.

După teamă a apărut și dorința de a muri pentru că îmi erau confirmate cele mai negre gânduri: nu sunt sănătoasă, sunt bolnavă psihic. Era un stigmat pe care nu știam să îl gestionez.

Îmi era greu să fac față vieții simțindu-mă nepotrivită și defectă și fără să am această etichetă a omului care e caz psihiatric.

Am plâns. Mult. I-am rugat să nu mă ducă. Mama cu tata au reacționat rău amândoi când au înțeles că eu… „sunt bolnavă cu capul”. Eram rușinea familiei.

Înainte să ajung la psihiatrie am luat pastile într-o tentativă de suicid. Nu am luat suficiente, dar tot am ajuns la spital. Am rămas internată, apoi am ajuns la psihiatru.

Au trecut 20 de ani, atunci când am episoade de depresie nu mai urmez tratament medicamentos ca în adolescență, dar merg la terapie. Am nevoie de sprijin pentru a merge mai departe. Dar căderile mele nu mai sunt atât de severe.

Nu voi fi niciodată ca ceilalți oameni. Nu voi înțelege fericirea prea bine, nu voi ști să mă bucur de orice nimic din viață, mă voi vedea mereu distorsionat. Mă voi gândi că nu merit, că nu am nicio valoare, că viața mea nu contează.

Dar totodată mă voi lupta cu gândurile acestea, voi încerca să le controlez și voi găsi resursele pentru a merge mai departe. Pentru mine, dar și pentru alții ca mine care trec prin această problemă.

Am făcut psihologia și sunt consilier. Mă ocup de adolescenții cu depresie. Cumva, ajutându-i pe ei, îi las să mă ajute pe mine și ne sprijinim unii de alții. Când ai această problemă, spijinul celor din jur este esențial. Și ai nevoie de el constant.

Nu este ușor să trăiești așa, dar poți să controlezi această boală. Este reală, iar tu meriți ajutor. Cere-l, nu te ascunde. Nu lăsa gândurile negative să decidă. Și, mai ales, nu te simți niciodată singur și defect.

Suntem foarte mulți în aceeași situație. Avem o problemă ca oricine altcineva. Și dreptul să ne luptăm pentru a o depăși. Sau măcar pentru a o controla mai bine.

Foto: shutterstock.com