Nu am putut să îi spun că am cancer, așa că m-am despărțit de el

Iubitul meu este un fost bolnav de cancer. A avut noroc și s-a vindecat. Dar trauma lui este mult mai adâncă de atât, iar sechelele nenumărate. I-am spus să se bucure de viață și șansa care i s-a dat. Apoi am aflat că am eu cancer. Stadiu terminal. M-am despărțit de el pentru că nu vreau să îi fac rău. Oricum nu mă poate ajuta…

Citește și:

7 metode să-l uiți pe bărbatul visurilor tale

Am făcut un avort și a fost cea mai bună decizie. Nu am regrete.

Doi introverți singuri

De multe ori auzeam cum nu apreciem că suntem sănătoși, că nu știm care sunt bucuriile reale în viață, că nu trăim intens fiecare clipă.

Cam toate citatele motivaționale mi se păreau niște tristeți majore. Nici nu mă mai amuzau. Poate doar îndemnurile precum „nu te mai stresa”. Zău? Habar nu aveam că nu trebuie. Eu credeam că doar așa „trăiesc fiecare clipă”.

Și totuși, nu știi niciodată ce va urma și ce te așteaptă în viață. Sau… câtă viață te așteaptă. Primul meu contact cu cancerul a fost prezența lui Dorian.

L-am cunoscut la o petrecere și mi-a plăcut că avea umor și era evident un bărbat inteligent. Dar retras. Nu timid, ci închis în el. Culmea, am văzut asta în ciuda glumelor lui, a aerului degajat. Spunea multe, dar nimic despre el. Nu iniția el conversații, ci le făcea față cu brio.

Cum să nu-l remarc din moment ce și eu mă comport la fel? Cred că noi, introverții, ne recunoaștem între noi. Iar în cazul nostru, ne-am și plăcut.

Mult timp după petrecere am vorbit pe net. Deși el are 43 de ani, iar eu 35, povesteam precum adolescenții. Ce am făcut prin „tinerețe”, cele mai mari gafe, când ne-am făcut de râs, când am avut succes, când am eșuat lamentabil, ce muzică ascultăm, ce cărți citim și… cât de singuri suntem amândoi.

Posesori ai câte unei pisici, aveam și aici teren comun. Iar prima întâlnire a fost modestă: cu pisicile la veterinar. Romantism intens. A mea avea viermișori, a lui diaree. Ce-ți poți dori mai mult de la o primă întâlnire?

Ne-am amuzat teribil de cât de stângaci suntem. Dar nu prea eram pregătiți niciunul de mai mult. El era singur de 10 ani (fără o relație stabilă), iar eu de 5. Fiecare din motivele lui.

Eu, acum 5 ani am avut o relație atât de catastrofală încât mi-am dorit să mă regăsesc, să fiu cu mine, să mă bucur de lucrurile care îmi plac. Egosit sau nu, era tot ce aveam nevoie. Și foarte simplu, am ajuns să am nevoie și de Dorian. Nu mă mai îndrăgostisem de ani de zile. Era o noutate.

Dorian era singur pentru că emoțional era precum o apocalipsă. Totul negru, deprimant, întunecat, pesimist. Cu zece ani în urmă a fost diagnosticat cu cancer.

De la o durere de stomac. Era tânăr și rebel, iar boala i-a schimbat toate perspectivele. Într-atât, încât de 10 ani trăia cu teama că va reveni. Și că a doua oară nu va mai supraviețui.

Abia atunci când iubești pe cineva poți înțelege drama, suferința și trauma unei boli atât de groaznice.

Auzeam de bolnavi de cancer, nu trăiam pe altă planetă. Dar nu am simțit suferința decât atunci când am auzit povestea lui.

 

Când viața își pierde sensul

Dorian este arhitect. Unul cunoscut și apreciat. Succesul și banii nu sunt departe de el. S-a obișnuit cu ambele pentru că sunt exclusiv rezultatul muncii lui. Iar munca i-a fost singura salvare.

Uneori, spunea, că dacă a mai trăit este pentru că avea alte lucruri de făcut. Pentru alții. Pentru că trebuia să mai stea o vreme pe aici.

Acum zece ani l-a luat durerea de stomac. S-a gândit că e o toxiinfecție alimentară. Îi era foarte rău și s-a dus la medic. Diagnosticul a fost cancer de stomac. Dacă nu s-ar fi inflamat, nu ar fi aflat decât prea târziu. Au urmat alte investigații și speranțe puține.

Medici care îi spuneau că nu prea există un tratament. Sau că există unul, dar că e slab. A găsit singur pe net un tratament corespunzător. În Franța. A plecat acolo unde a fost operat și tratat.

Luni de zile de chin. De teamă. De nesiguranță. Nu știa ce șanse are. Nimeni nu putea să îi dea asigurări. Investigații nenumărate. Spunea că s-a simțit precum un cobai. Că ajunsese să se detașeze de propriul corp. Să se gândească că nu este el acolo, că nu lui i se întâmplă, că nu el trece prin toate procedurile.

Dureri și suferință. Teamă continuă. Apoi verdictul că este în remisie. Că tratamentul a funcționat. Că nu mai are cancer. S-a bucurat, dar nu prea mult. Era deja alt om. Nu mai avea putere și nici optimism.

Trebuie să își facă analizele la fiecare șase luni. Iar între cele șase luni să încerce să se bucure de viață. Atât cât putea. Așa că s-a izolat de tot. A muncit zi și noapte. A dat ce era mai bun. A creat și și-a exploatat potențialul.

Pe pilot automat. Fără să se gândească la ce altceva și-ar mai dori de la viață. Pentru că nu știa dacă mai merită ceva. Nu știa dacă nu cumva totuși va muri.

Nu voia să aibă o familie. Nu trebuia nimeni să treacă alături de el prin astfel de chinuri. Așa că a rămas singur.

 

Pentru că te iubesc…

Am reușit să îți fiu alături și să te înțeleg. Să te ascult și să nu îți cer prea multe. Să vreau să am grijă de tine și să sper, cu timiditate, că vei învăța iar să trăiești. Să îți amintesc în fiecare zi că nu ești bolnav, că trăiești. Că nu ai de ce să renunți la viața ta. La micile bucurii. La marile speranțe.

Te-am iubit pentru blândețe. Pentru umor și inteligență. Pentru răbdare și tonul vocii scăzut atunci când vorbești. Aproape o șoaptă.

Am iubit copilul rănit din tine și am încercat să îți dau din optimismul meu. Din încredere și forță. Să îți dau speranță.

Știu că ai încercat să fii fericit cu mine și cele două pisici ale noastre. Știu și că mi-ai oferit tot ce ai putut. Ce a mai rămas din tine. Și m-am bucurat să primesc, să văd că te deschizi și prinzi curaj. Că viitorul parcă are altă nuanță pentru noi doi.

Mi-aș fi dorit tare mult să văd continuarea poveștii noastre. Dar a trebuit să te părăsesc. Să îți spun că deși încercăm, suntem doi lupi singuratici.

Că am ales să plec departe, să îmi urmez cariera și că… te rog să păstrezi tu pisica. Ai înțeles de ce plec. Deși am fost triști amândoi, ai înțeles cât de importantă poate fi cariera și nu mi-ai fi stat în cale.

Nu ai înțeles de ce nu vreau să păstrăm legătura, dar ți-am spus că mi-ar fi fost prea greu. Că nu o pot face. Că este prea dureros.

Și nu te-am mințit. Nu pot păstra legătura cu tine pentru că în câteva luni eu nu voi mai fi. Am descoperit că am cancer. O formă urâtă care nu îmi dă nicio șansă.

Nu am putut să îți spun. Pentru mine, nu mai sunt șanse, dar dacă-ți spuneam, ți-aș fi luat și ție din șanse. Din cele de a merge mai departe. De a-ți găsi echilibrul și poate, într-o zi, iubirea. De a avea curajul să privești optimist în viitor.

Gândește-te că dacă ai reușit să ai un început de relație cu mine, vei reuși mai mult. Îți mulțumesc pentru tot, dar în jurul meu este o beznă atât de mare acum, încât nu mai pot fi ceva bun pentru altcineva. Nici pentru mine.

Ironic, nu? Abia acum înțeleg prin ce treceai. Și abia acum aș vrea să îți spun o dată în plus: apreciază faptul că trăiești, că ai învins boala. Nu toți au acest noroc…

De C. M. P.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com