Nu am răbdare cu partenerii pe care îi consider nepotriviți

Dacă ai avut noroc și ți-ai găsit ușor „jumătatea” înseamnă că nu știi cum arată oferta actuală. Dacă, însă, ești singură… îți e clar. Eu una, nu am răbdare cu partenerii nepotriviți. Poate am de pierdut. Dar și de câștigat: energie și timp.

Citește și:

Cum am reușit să scap de un admirator. Ca o fraieră.

Mamă, tu nu-ți mai găsești un iubit?

Eram catalogată de prieteni drept „serial dater”. Adică era imposibil să nu am pretendenți sau să nu fiu într-o relație. Și nu vorbesc despre relații „de-o noapte” (nu-s stilul meu, deși n-am nimic împotriva lor) și nici de câteva luni de probă. Aveam relații de un an, trei, cinci. Apoi pauză.

De șapte ani sunt singură. Evident, acum șapte ani am încheiat o relație cu spume, traume și terapie. Și mi-am zis stop joc. Am înțeles că un lucru comun al relațiilor mele este că toate se încheie.

Nu alegeam bine și nici nu îmi acordam suficient timp să îmi revin de pe-o relație pe alta. Prin urmare, am ales să descopăr cum nu se moare din singurătate și cum pot să fiu bine cu mine însămi, în primul rând.

Primul an a fost greu, în al doilea am crezut că am făcut pauză destul. Am cunoscut un bărbat care îmi plăcea, dar am observat repede că manifestă o nevoie prea mare (după gustul meu) de control. Am zis pas.

Am continuat să fiu cu mine. Mi-am mai luat un job, apoi o pisică. Am redescoperit literatura clasică și ieșirile cu prietenii. Ce-i drept, mai mult timp petrec muncind, citind sau… odihnindu-mă. De ieșit, ies rar. Și uite că astfel, nu am mai cunoscut bărbați.

Nu știu când au trecut șapte ani, dar pentru mine a devenit un firesc. Mai puțin pentru părinții mei. Am 38 de ani și mă întreabă dacă am de gând să rămân singură.

Nu, nu asta am de gând. Nu mi-am propus să rămân singură dar, dacă se va întâmpla, nu este finalul lumii.

Eram una dintre femeile pentru care o relație era prioritară. Am suferit, am pierdut, am făcut greșeli. Nu asta m-a îndepărtat de ideea de cuplu. Mi-ar plăcea să am un partener, de ce nu? Dar nu este obiectivul principal al vieții mele.

Pentru că dincolo de intenție, totul este o loterie: ești acolo unde trebuie când trebuie sau nu. Nu cred că putem controla prea mult „astrele” sau „karma”. Putem încerca, putem eșua, putem persevera. Dacă avem suficientă energie, ceea ce eu nu am…

Pe planul doi este partenerul

De șase luni mi-am propus să îmi adun din energie și să o împart și către a cunoaște bărbați. Cred că eu am rămas în alt film sau, în ultimii șapte ani, piața de dating s-a schimbat atât de mult, încât nu mă mai adaptez.

Majoritatea vor sex. Foarte frumos și sănătos, dar eu aș prefera o relație.

Apoi sunt cei care nu știu ce vor, așa că te zăpăcesc și pe tine. De parcă scopul meu în viață este să aflu ce vrea Mișu și dacă sunt și eu prezentă în scenariul lui.

Mie îmi plac cei old school. Cui nu îi place un bărbat atent și galant? Mie, una, îmi plac. Ideea e că am găsit numai too-old-school. Cei care consideră că femeia trebuie să fie obedientă. Care știu ei ce are ea nevoie și cum să îi facă „bine”. Cei care trebuie să conducă, iar tu să mergi doi pași în spate, fericită că Bibicu e bărbatul casei.

Nu am suficienți nervi pentru ei. Sunt femei care își doresc asta, eu una nu sunt. Aș spune că aici se încadrează cele care comentează pe forumuri viața liberă a altor femei care își permit să aleagă bărbați. Dacă optezi pentru modelul ăsta de bărbat, nu faci o alegere și capitulezi în disperare.

Prin urmare, recunosc că după maxim 2 întâlniri știu cu ce am de-a face. Da, evident, nu poți cunoaște un om atât de repede. Dar este suficient să îți dai seama dacă vrei să ajungi să îl cunoști sau să treci mai departe.

Nu le caut defectele, nu plec de la ideea că „nici ăsta nu o să-mi placă” ci îmi place să îi ascult. Și de cele mai multe ori, constat că nimeni nu mai vorbește despre sine în termeni de autenticitate ci pozează.

Chiar și atunci însă, printre rânduri, scapă și informațiile asupra cărora ne-a tot atras atenția tata Freud. Acolo găsești momentul în care te întrebi: vreau asta? O să încerc să descopăr dacă e adevărat ce spune? Sper ca ce a spus acum să fie o glumă?

Cu astfel de parteneri, pe care îi consider nepotriviți pentru mine, nici nu am răbdare. Indiferent de cât timp am petrecut singură, știu că relațiile sunt dificile și presupun muncă.

În această situație, nu e firesc să vreau pe cineva cu care lucrurile debutează frumos, fără suspiciuni și întrebări? Nu e ca și cum încerc să îmi fac probleme atunci când nu le am…

Nu știu, voi acceptați și parteneri care dau semnale… de alarmă? Capitulați sau visați romantic că el va fi un partener bun, în cele din urmă? Sau ignorați semnalele dacă are ochii verzi și părul creț?

Foto: shutterstock.com