Nu vreau să devin o mamă care vorbește doar despre copilul ei
Îmi iubesc copilul și l-am dorit foarte mult. Dar refuz să mă pierd exclusiv în acest rol. Nu vreau să devin o mamă și atât. Sunt mult mai mult.
Citește și:
Să divorțez e ușor, să rămân căsătorită e adevărata provocare!
Am divorțat de soție, nu și de fiica mea
Fiul meu, Petru, are deja 3 ani. L-am dorit foarte mult, cu toate că a fost dificil să las în plan secundar jobul meu.
Nu pot spune că am o carieră înfloritoare sau că sunt o valoare inestimabilă pentru domeniul în care activez. Sunt mai cerebrală de atât. Oricine poate fi înlocuit. Dar eu mă definesc destul de mult prin acest rol, iar dorința mea de muncă este una destul de mare.
Eh, cum spunea mama „greu să împaci și capra și varza”. Pentru că după ce ai un copil, nu doar munca pică în plan secundar, ci și viața ta personală.
Nu mai spun de relația cu soțul. Iar prietenii sunt aproape de a deveni un mit. Dacă nici nu au copii, devii pentru ei o sursă inepuizabilă de informații care nu prezintă niciun interes.
Pentru că într-o primă fază, noutatea absolută pe care o reprezintă un copil, te determină să fii fascinată de orele de caca, de masă, sau cele de aspirat mucii. Da, știu, topicurile cele mai importante pentru prietenii tăi!
Totuși, este foarte adevărat că sentimentul pe care îl ai față de propriul copil (din experiența mea) este o iubire atât de profundă și de acaparatoare, încât universul întreg trece pe planul doi.
Ai responsabilitatea ca o ființă desprinsă din tine să beneficieze de toate condițiile necesare binelui lui personal. Iar asta îți ocupă tot timpul. Și vocabularul.
Totuși, între oboseala fără margini pe care nu o poți aprecia la nivelul corespunzător decât când devii părinte, între sarcinile și obligațiile noi, între copil, soț și mine însămi, mi-am acordat un moment în care să îmi stabilesc un program de viață.
Pentru că viața mea se schimbase, nu avea să revină la forma cunoscută. Și aveam de făcut alegeri. De la ce tip de părinte vreau să fiu, ce fac cu relația mea de cuplu, la cum voi proceda cu munca pe viitor, dar și cu nevoile mele care, între altele, includ prezența prietenilor.
După câteva luni de extaz că fiul meu zâmbește, doarme și mănâncă, am realizat că bucuria acestor lucruri o pot simți doar eu. Eu și soțul meu. Așa cum și alți părinți vor înțelege ce spun. Iar cei care nu au copii consideră astfel de „bucurii” inexplicabile.
Concluzia mea în privința viitorului a fost următoarea: oricât de mult îmi iubesc copilul, universul meu nu se va reduce la el.
Poate, astfel, reușesc să nici nu am „așteptări” de la el. Asta pentru că sunt de părere că atunci când nu te mai preocupă nimic altceva decât copilul ajungi să trăiești prin el. Iar când va crește, asta devine o problemă.
Așadar, la un an de la nașterea copilului am revenit la muncă. Întâi part-time, iar de anul acesta, pentru că cel mic va merge la grădiniță, voi munci full time.
Nu pentru că avem nevoie de bani, ne descurcăm cu veniturile soțului meu. Dar pentru că vreau să rămân activă. Și independentă financiar, cum am fost mereu.
Totodată, nu vreau să îmi neglijez prietenii. Îmi fac programul împreună cu soțul meu și rămânem pe rând seara cu cel mic, dacă celălalt vrea să iasă cu prietenii. Când ieșim împreună, îl lăsăm la părinți. Soluții găsim, tocmai pentru a avea timp și pentru noi.
Îmi fac timp să citesc, seara. Îmi fac timp pentru salonul de cosmetică și pentru un film. Îmi găsesc timp pentru o cină în oraș sau o cafea cu o prietenă.
Nu e ușor. Ai impresia că timpul s-a comprimat și nu știi nici cum trec zilele, nici cum vei apuca să faci tot ce ai de făcut. Dar acesta este un sentiment pe care îl aveam și înainte de a deveni mamă.
Treptat, m-am întors la viața pe care o aveam înainte de copil. Evident, parametri s-au modificat, nu va mai fi niciodată exact la fel. Dar nici nu trebuie să dispară cu desăvârșire. Refuz să fiu o mamă care nu vorbește decât despre copilul ei.
Foto: shutterstock.com
