Oare de ce simțim nevoia de a avea mereu o opinie?

Fie că este vorba despre politică la care nu ne pricepem deloc, la relațiile de cuplu despre care suntem plini de sfaturi sau la diferite analize făcute necunoscuților… oare de ce simțim nevoia să avem mereu o opinie?

Citește și:

Și tu poți contribui la o relație toxică atunci când te iubești pe tine prea puțin

Am realizat că trebuie să devin o prioritate în viața mea, iar atunci au început schimbările

Îmi place vorba aceea care spune „dacă nu poți spune nimic bun, poți să taci” sau cea care spune „Înainte să deschizi gura întreabă-te: spun un lucru bun, adevărat sau necesar?” Dacă am lua în considerare astfel de lucruri poate am vorbi mai rar și am spune lucruri mai utile.

Nu spun să nu te intereseze politica sau să nu înveți mai multe pe acest subiect. Este important să fii responsabil și să îți faci în cunoștință de cauză datoria civică.

Dar de aici până la a da sfaturi sau a contrazice avizații (de la care ai putea învăța) este un drum lung. Și nu îl parcuge nimeni.

Pentru că să înveți este greu, pe când să redai ce ai auzit de la un crainic TV plătit să îți transmită o anumită informație într-un anumit fel, e mai simplu.

Mai mult, poate ce spune tata sau soțul este extrem de deștept și bun de însușit. Sau, poate, ești furioasă pe amândoi, dar pentru că nu vrei să strici „armonia” din familie, răbufnești prin alte locuri.

Dar nu despre politică voiam să scriu ci despre lucrurile mai simple în care, cumva, cu toții ne simțim niște experți: relațiile de cuplu.

Am numeroase prietene și e firesc să ascult diverse povești despre cupluri. La fel, și eu, la rândul meu, povestesc când ceva mă apasă sau când ceva mă bucură.

Am trecut cu toate prin nenumărate despărțiri: ale mele și ale lor deopotrivă. Dar nu ne-am spus ce avem de făcut.

Cel mult, am spus ce am făcut noi într-o situație asemănătoare și cum ne-am simțit după. Sau, dacă era o situație nouă am venit cu variante și alternative în caz că ceva seamănă cu ce și-ar dori respectiva.

Există însă și altă versiune. Pe care am avut în nenumărate ocazii șansa de excepție de a o experimenta pe mine însămi. Spre exemplu la o nuntă la care stăteam la masă pentru că… la nunți nu mă manifest euforic și nici nu am obiceiul să beau ca să stârnesc în mine vreo bucurie manifestă.

Așa sunt eu. Și îmi place de mine, zău. Nu și Ioanei, o colegă de masă, prietenă cu mireasa – ca mine, de altfel – care mi-a ținut o adevărată slujbă despre cum nu trebuie să stau tristă și retrasă.

După ce a aflat și că nu am partener a identificat cu certitudine „cauza” nefericirii mele. Și dă-i cu sfaturi și dă-i cu încurajări. Am suportat-o puțină vreme întrucât nu am nervi și răbdare pentru astfel de precupețe. Dar totuși, oameni buni, ce e în capul vostru?

Dacă vrei să te ascult că ești nefericită în relație sau în afara ei, asta e, dă-i drumul. Dar să ambalezi problemele tale de viață ca fiind ale mele – o necunoscută? Wow.

Nu a fost singurul caz. Din păcate, am nimerit și un iubit care se băga în relațiile prietenilor lui. Sincer, a contribuit la despărțirea noastră.

Nu vreau un partener care nu își știe locul și nu are decența de a respecta intimitatea altora. Avea obiceiul să intervină el în conflictele unui cuplu, să discute cu prietenul despre cum „au mai fost astfel de situații și în trecut” și despre cât de nepotrivită este relația… pe scurt, punea paie pe foc.

Așadar, oare este atât de greu să ne întrebăm înainte de a deschide gura de ce facem acest lucru? Este firesc să vrem să vorbim și să socializăm… dar nu așa.

Foto: 123rf.com