Obișnuiam să muncesc chiar și în concediu. Când am spus stop, au apărut nemulțumiri…
Când ești workaholic, să îți iei concediu poate însemna să lucrezi de acasă. Iar atunci când ai hotărât să nu se mai întâmple asta, cineva se supără…
Citește și:
O schimbare este mult mai simplă în teorie, dar asta nu înseamnă să o evităm cu înverșunare
Se spune că așa cum îți educi copiii, așa îi ai. Este valabil și la serviciu în cazul șefilor, al colegilor sau al clienților.
Când ajuți, oferi, preiei sarcini sau ești mereu disponibilă, nu te vor aprecia pentru efortul extra pe care l-ai depus pentru acele lucruri, ci se vor îmbufna când nu le mai faci.
Uneori e mai bine să refuzi și să impui limite, decât să încerci să pari „de treabă” sau să ajuți chiar și când nu îți este neapărat confortabil.
Unii dintre noi ne bucurăm când rezolvăm probleme (chiar dacă sunt ale altora), când avem soluții, când cei din jur se bazează pe noi, când suntem, într-un cuvânt, utili.
Dar chiar și așa, putem învăța să spunem stop, să ne apărăm drepturile și nevoile. Pentru că altfel, ajungem să facem lucrurile împotriva noastră, din resurse de care dispunem.
După mulți ani în care mi-am petrecut zilele de concediu la telefon, pe email sau, ocazional, chiar în întâlniri, am clacat.
Am realizat că nu mai știu să mă deconectez de la muncă și nici să mă relaxez. Seara, înainte de culcare, rememoram ședințe, discuții, încercam să găsesc noi rezolvări situațiilor de la birou.
Ajunsesem să stau trează câte o oră-două după ce mă băgam în pat. Ba chiar să îmi pun reminder(e) cu diverse lucruri pentru a doua zi. Sau să-mi notez în calendarul de muncă. Pe la 1-2 noaptea.
În concediu, eram mereu disponibilă. Nu de alta, dar îmi imaginam ce voi găsi la muncă atunci când revin, în caz că nu rezolv o situație atunci când apare.
În felul acesta am acumulat oboseală, kilograme în plus, anxietăți, stres și o nervozitate constantă. Am avut probleme de sănătate, de la migrene la hipertensiune arterială, am leșinat de câteva ori de oboseală și am ajuns la urgență. O feerie.
Am încercat să mă disciplinez mai bine, să fiu mai organizată, să planific mai rigoros și să îmi cresc eficiența. Cel puțin, asta credeam eu că am nevoie. Organismul îmi spunea altceva. Creierul îmi trimitea semnale. Dar eu rămâneam focusată pe taskuri.
Dar a venit și ziua în care m-am gândit… bun, ce vreau să scrie pe piatra de mormânt: „A muncit mult”? Se voia a fi o glumă, dar ceva m-a făcut să reacționez. Absurdul și conștientizarea faptului că merg în cerc și nu am nicio satisfacție.
La muncă eram apreciată, dar eram mulțumită de viața mea? Nu. Prin urmare, am făcut primul pas mic: mi-am anunțat colegii, șefii și clienții că îmi iau concediu două săptămâni și nu voi putea fi contactată.
Mă așteptam la o reacție precum „bine că ți-ai dat și tu seama că ai nevoie de asta”. În realitate, reacțiile au fost următoarele:
Șefii mi-au spus că doresc să mă poată apela telefonic, întrucât oricând se pot ivi urgențe care depind de mine. Le-am explicat că nu sunt singură în companie, iar colegii mei pot prelua foarte bine sarcinile pe perioada concediului meu. Au strâmbat din nas.
Nu m-am plâns că sunt epuizată și am nevoie de odihnă, pentru că nu am vrut să mă victimizez în fața lor, nici să pară că le cer o favoare. Îmi apăram un drept… pe care nu-l mai folosisem, e adevărat.
Colegii au început să dea din colț în colț. Că nu știu să facă anumite lucruri, că și ei au mult de muncă sau că dacă au întrebări trebuie să mă sune sau să îmi scrie.
Le-am reamintit că eu nu îi contactez în concediile lor și, totodată, am realizat cât de multe preiau eu. De regulă îi ajut sau chiar fac în locul lor… iată și feed-back-ul.
Clienții s-au panicat. Unii au înțeles. Alții mi-au spus că merit o lună de vacanță. Alții însă, au făcut nazuri. Au comunicat șefilor mei că i-am înștiințat să nu mă deranjeze că eu am concediu.
Evident, nu așa le-am comunicat acest lucru. Dar așa l-au transmis mai departe. Ca și cum devenisem arogantă. Plictisită. Nu mai voiam să muncesc și îi lăsam baltă.
Ce am învățat de pe urma acestei experiențe? Nimeni nu îți mulțumește și nu apreciază cu adevărat ceea ce faci pentru a ajuta, ci se supără atunci când nu o poți face din variate motive.
Dacă ai rezolvat 9 din 10 probleme, toată lumea o va ține minte pe a zecea. Și dacă alții pot scăpa de sarcini încărcând vreun workaholic ca mine, o fac cu dragă inimă. Nu plini de recunoștință pentru ajutor… ci, probabil, gândindu-se că dacă ești fraier și vrei să muncești, e treaba ta.
Așadar, lecția învățată de mine este că de acum înainte eu vin înainte de orice job pe lista priorităților mele.
Planificarea mea riguroasă se va concentra pe aranjarea sarcinilor mele și eliminarea balastului venit din partea altora. Un fel de „every man for himself” – varianta la feminin, desigur.
Nimeni nu are grijă de tine, asta e sarcina ta. Iar rolul tău nu este să salvezi lumea, colegii sau vreun proiect, ci să îți faci munca bine, asumat, responsabil, dar impunând și limite. De regulă, celor din jur.
Am avut un concediu minunat. Am citit, m-am plimbat, am fost la sală, am fost în excursie cu prieteni care credeam că m-au uitat, am mâncat sănătos, am luat lecții de tango și… am dormit fără să mă gândesc la power-point-uri!
Foto: shutterstock.com
