Relație toxică: Poți să iubești pe cineva care îți face rău? Da, dacă nu te iubești pe tine…

Am stat cinci ani într-o relație toxică. Pentru că îl iubeam, cu tot răul pe care mi-l făcea. Am plecat cu greu de lângă el, iar acum am impresia că am trăit în transă acei ani…

Citește și:

Am trăit într-o relație toxică. E timpul să te părăsesc!

Infidelitate: dacă îmi ascunzi că mă înșeli îmi iei dreptul de a alege ce e mai bine pentru mine

Doi singuratici

Pe Florin l-am cunoscut la muncă. Era înalt, bine legat, mereu calm și retras. Părea băiat bun. Mereu atent și săritor, părea să își vadă mereu de treabă și să fie acolo când ai nevoie de el. Cel puțin pentru mine, era. Pentru că mă plăcea, iar treptat, am început să îl plac și eu.

În scurt timp el și-a dat demisia pentru că găsise job în altă parte și atunci m-a invitat prima dată în oraș. Până atunci erau doar flirturi discrete între noi.

Păream atât de asemănători. Și eu sunt o fire mai retrasă și, chiar dacă cei din jur îmi spun că sunt frumoasă, nu caut admiratori… din contră, mă cam feresc de ei.

Am spus mereu că îmi doresc pe cineva care să mă placă dincolo de aspectul meu fizic. Pentru că una gândești când mă vezi și alta când mă cunoști. Femeile care arată ca mine sunt mai încrezătoare, mai tupeiste, mai sigure pe ele.

Eu am fost mereu fragilă emoțional și nu am știut să mă „joc” cu atenția bărbaților. Voiam pe cineva care să mă înțeleagă și care să nu aștepte o femme fatale. Chiar dacă, întâmplător, arăt ca una.

Eu sunt pe planul doi. În întuneric, dacă se poate.

Relația a început cu ceva sincope. Florin mi-a spus din start că lui îi place să domine. Eu una, apreciez un bărbat protector și asta înțelegeam prin dominare.

Totodată, era obsedat de control. Pe care trebuia să îl dețină exclusiv el. Controlul asupra mea. Treptat, am înțeles ce înseamnă.

Din păcate, m-am îndrăgostit repede, absurd de repede de el. Avea ceva magnetic și fascinant pentru mine. Fix ca molia la flacără m-am dus.

Cu Florin nu discutam nimic înafara relației noastre. Nu îl interesa familia mea, iar prietenii nici atât. Aveam voie să îi vizitez și să ies în oraș. Dar să nu îl obosesc cu povești neinteresante. Nu ieșeam nicăieri împreună, alături de prieteni. Fiecare ieșea cu ai lui.

De fapt, noi doi ieșeam rar din casă. Dacă voiam eu. După ce îi spuneam, analiza cererea mea, și decidea când și unde vom ieși.

Mi-a spus că nu vom avea o relație pe poziții de egalitate. Eu îi aparțin și face cu mine ce vrea el. Dacă îi cedez acest control asupra mea, mă va iubi. Iar eu voiam să mă iubească. Pentru că eu îl iubeam. Așa că am acceptat.

Am învățat să îi cer voie. Să ieșim, să facem sex (ura să spun că facem dragoste – zicea că nu există logică în exprimarea asta), să mă sărute, să mă lase să îl iau în brațe sau să mă ia el.

Îmi spunea că e foarte important să îi cer voie pentru orice. Și o făceam. La început stângaci, pentru că nu eram obișnuită cu așa ceva. Apoi cu teama că mă va refuza, ceea ce făcea deseori.

Îi plăcea să mă refuze pentru că așa, știu cine deține controlul. Îi plăcea și să mă chinuie în timp ce făceam sex pentru că așa, îi aparțineam și eram la discreția lui.

Îmi spunea că ceea ce îmi doresc eu nu îl interesează neapărat și că voi învăța să nu mă mai intereseze nici pe mine. Că voi ajunge să îmi doresc ceea ce își dorește el. Și că asta va conta cel mai mult pentru mine. Avea dreptate…

Treptat, am dispărut în relația cu el. Nu locuiam împreună, el stabilea întâlnirile. Nu aveam voie să îl sun, doar să îi scriu mesaje. Eram un soi de animal de companie. Unul frustrat, trist, temător, care treptat, și-a pierdut toată stima de sine și valoarea personală. Și am rămas așa cinci ani.

În care voiam să facem sex, fiindu-mi teamă de ce îmi va face. Sperând că nu mă va umili. Voiam să îi spun că îl iubesc, dar știam că trebuie să îi dau și explicații despre ce înseamnă asta. Și de ce cred eu că îl iubesc. Sau ce înseamnă să iubești pe cineva.

El îmi spunea că mă iubește numai când sunt cârpa lui de șters pe jos. Romantic, nu? Cinci ani, repet…

Am fugit și dusă am fost

Nu dormeam împreună pentru că el nu putea dormi cu nimeni. Iar într-o seară, după ce am plecat plângând de la el, după o serie de umilințe menite să îi demonstreze loialitatea mea, am luat-o la fugă. Era noapte și am ajuns alergând acasă. Dar ajunsă acasă, singură, am spus stop.

Mi-am spus că nu voi muri fără el, dar dacă voi continua așa, nu știu unde voi ajunge. Am plâns toată noaptea, iar dimineața i-am scris o scrisoare de adio.

Mi-am șters conturile de social media ca să nu mă mai găsească. Mi-am făcut bagajul și m-am mutat acasă la mama (stăteam în chirie). Mi-am schimbat numărul de telefon. Și m-am dus la terapie. Mi-am dat seama că nu pot ieși singură din relație, că mă voi întoarce. Că am trăit atâta timp fără să contez încât nu știu cum să revin la mine.

Nu mă mai cunoșteam. Fără el, nu mai știam cine sunt. Pentru că mă dresase să îmi spună el cine sunt.

Aveam 21 de ani când l-am cunoscut. Acum, la 29, încă fac terapie, dar treptat, am reușit să mă echilibrez. Nu mai știu nimic de el și mă bucur că nu m-a găsit. Poate nici nu m-a căutat. Oricum, nu mi-ar fi iertat „nesupunerea” de a pleca, pur și simplu.

O astfel de relație te poate distruge. Indiferent ce justificări găsești unui om: că așa știe să te iubească sau că așa este el, că așa își arată grija sau că are probleme și tu încerci să îl înțelegi, rezultatul este același – distrugerea ta. Eu m-am pierdut de tot în relația cu el.

Am acceptat toate mizeriile. Și chiar și acum, uneori, cred că încă îl iubesc. Nu știu cum și de ce poți iubi un agresor. De fapt, mi-am explicat câte ceva pe parcursul terapiei.

Am învățat să înțeleg cât să pot controla și gestiona. Dar ce simt, este încă o poveste total diferită. Sper să ajung să mă iubesc pe mine mai mult, apoi pe altcineva…

Foto: shutterstock.com