Relationship status: It’s complicated

Se spune că după 35 de ani ai șanse mai mari să fii victima unui atentat decât să îți găsești un partener. Prin urmare, „relationship status” ajunge să fie o adevărată epopee. Iată provocările reale cu care ne confruntăm în căutarea iubirii.

Citește și:

Ghosting: arta de a fi părăsită fără explicații și ce m-a învățat asta

Variații moderne în etapele unei relații

Așa cum ne învață Disney, știm că de regulă, doi protagoniști se întâlnesc, eventual traversează câteva experiențe de viață împreună (tragice, vitejești sau motivante), iar apoi, pe parcurs își dau seama că s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Nimic mai simplu. Asta dacă nu luăm în calcul faptul că cei doi, până la finalul basmului se și căsătoresc, fără să fie existat nici măcar o discuție despre sex.

Dar, până la urmă, o relație, cam așa s-ar contura: tatonare, curtare, îndrăgostire/infatuare, decizia de a deveni un cuplu și… angajamentul.

Primele două rămân active și azi, pe când celelalte ne dau bătăi de cap. Mai ales dacă ai sărit pragul de 35 de ani și ținutul de mână în parc două weekenduri la rând nu se pune ca „relație stabilă”…

Pe Radu l-am cunoscut printr-o prietenă comună. Eu single, el single, amica mea s-a gândit să ne facă un car de bine și măcar să ne prezinte unul altuia.

Așadar, cum în prezent poți discuta cu oamenii și virtual, ne-am „cunoscut” on-line, iar scânteile au apărut repede.

Fizic ne plăceam reciproc, aveam aceleași interese, aveam umor împreună, iar conversațiile au devenit în scurt timp lungi și încărcate de nerăbdare. Evident, nerăbdarea de a trece la nivelul următor.

Ne-am întâlnit, iar flirtul a luat avânt. La a treia întâlnire am mers la el, iar sexul a fost la înălțimea dansului de împerechere făcut anterior. Minunat!

Au urmat două săptămâni intense, deși, curtarea, cumva, a trecut în plan secundar. Cel puțin din partea lui. Chiar dacă era atent și drăguț, emana subtexul „activitate bifată”.

Dar cum ne-au prezentat prietenii, nu au încetat să apară întrebările: Sunteți iubiți? Vă potriviți? Ce mă bucur că v-ați întâlnit!

După două săptămâni de „dinner and sex” eu nu m-aș lăuda că-s într-o relație. Și bine am făcut. Pentru că nu a mai durat decât o săptămână.

După care, Radu, curtenitor, sensibil și interesat, mi-a aplicat un „ghosting” de toată frumusețea. Nu pot spune că nu am simțit că ceva parcă n-ar fi ok, dar lipsa oricărei explicații mă lasă într-o beznă pe care nu o înțeleg.

Ok, nu am spus că suntem un cuplu, încă ne cunoșteam… dar nici nu m-ai agățat noaptea în club pentru o aventură! Concluzia? Relationship status: ”it’s complicated”…

Workaholismul, moartea romantismului

Cătălin era acaparat de propria carieră profesională în asemenea măsură încât inclusiv întâlnirile noastre erau incluse în agenda lui personală. Uneori, cu intervale orare chiar.

La început, mi-a plăcut competitivitatea, pasiunea pentru ceea ce face, dorința de a reuși în profesia pe care o are. Totuși, ne vedeam rar, pe parcursul zilei comunicam și mai rar datorită „programului încărcat”, iar uneori, mă gratula cu un „noapte bună, draga mea” prin sms după o zi de tăcere.

De plăcut, îl plăceam mult. Fizic ne potriveam, avea calități pe care le caut la un bărbat, dar putea la fel de bine să fie o relație imaginară ținând cont de frecvența întâlnirilor noastre.

Și cum era firesc, a apărut frustrarea. A mea. Te plac – te vreau și mă placi – mă vrei, încercăm să vedem unde duce chestia asta? Totuși, să fii a 7-a pe lista priorităților nu e prea flatant pentru nimeni.

Nu trebuie să mă urci în pole position, pot înțelege ce înseamnă să muncești mult, dar încearcă să nici nu mă ignori dacă mă vrei în preajmă!

I-am spus că mi-ar plăcea să încercăm să găsim cumva timp să ne vedem ceva mai des. Mi-a răspuns simplu cu „îi pare rău”. S-a scuzat pentru faptul că nu are cum și mi-a spus că înțelege că nu sunt mulțumită.

Am încercat inutil să îi spun că el îmi place și nu îl critic, dar mi-ar plăcea la fel de mult să fie prezent. Mesajul de final a fost același „îmi pare rău”. Durase două luni și jumătate.

Prietenilor nu le-am spus decât că „mă văd cu cineva”, lucru, de altfel, pe jumătate adevărat. Aici era și problema: nu ne vedeam. Statusul meu relațional era undeva între singe, dating și… o chestie incertă cu un tip.

Ce facem cu sexul în toată povestea asta?

Despre femei se păstrează aceleași prejudecăți dintotdeauna: ești o ușuratică dacă faci sex cu mai mult de.. 1, 2 bărbați? Nu mai știu care este limita acceptată de societate și BOR. Probabil undeva între 0 și 1.

Bun, de acord, atunci să ne imaginăm următorul scenariu: ne cunoaștem, ne placem, suntem atrași unul de celălalt, iar eu îi spun „știi, eu mă păstrez pentru viitorul meu soț”. O eroină, ce mai! Iar dacă nici nu l-am găsit pe soț până la 30 de ani, o eroină frustrată rău.

Așadar, dincolo de gura lumii care nu a produs (istoric vorbind) nimic bun vreodată, viața de azi înseamnă sexualitate asumată, libertatea de a decide ce faci cu corpul tău și ceva mai multă… minte.

Chiar și așa, personal, nu sar în pat de la prima întâlnire. Nu aș avea nimic împotriva acestui sport, dar nu mă lasă pe mine genele, natura, psihicul și emoțiile de-a valma.

Plac un bărbat, vreau să știu câte ceva despre el, apoi fac și pasul sex. Dar asta nu înseamnă că toată povestea durează trei luni jumate.

Cam pe la a treia întâlnire știu dacă vreau și asta. Și de regulă, dacă există a treia întâlnire, vreau. Sexul cum știm însă, nu garantează o relație în continuarea lui.

Motiv pentru care, dacă romantismul se fâsâie, constat că e un bădăran sau vreun narcisist deghizat, are aere de player sau îmi toarnă convingeri de viață care mă pun pe fugă, spun pas.

În egală măsură, el, din varii motive (datorită experiențelor de ghosting nu le-am aflat pe toate) poate face același lucru. Și din nou, relationship status „it’s (very) complicated”.

Dacă ies cu tine, nu-s chiar single, dar nici într-o relație. Dacă am ieșit vreo două luni și am apucat să casc gura că aș fi într-o relație, urmează un val de întrebări și explicații o săptămână mai târziu când romanța s-a terminat abrupt și definitiv.

Iar dacă am un neuron lipsă și fac treaba publică prin social media… atunci să vezi chestionare mai incisive decât discuțiile cu tata despre „de ce nu-i fac un nepot”. Păi, tata… pentru că „it’s complicated”?

De Carmen T.

Foto: 123rf.com