Soacra mea mi-a distrus căsnicia

Se spune că mamele de băieți sunt aprige. Eu mereu m-am înțeles cu ele. Până m-am măritat. Soacra mea era un coșmar. Până la urmă, a contribuit la divorț.

Citește și:

Pentru binele meu, m-am distanțat de părinți

Am fost amantă și nu regret. Încă îmi e prieten bun.

Cum să fii tolerantă

Când l-am cunoscut pe Paul, m-a uimit să îmi spună că nu are așa o relație grozavă cu mama lui.

Aveam 23 de ani, iar el 25. Locuia cu mama lui. Tatăl murise cu câțiva ani în urmă. Mi se părea absurd să nu se înțeleagă. Iar când am cunoscut-o, chiar nu mai pricepeam nimic.

Era amabilă, zâmbea, se purta frumos când mergeam în vizită. Am încercat să îi apropii. Am invitat-o în oraș cu noi, stăteam cu toții la câte un film, povesteam mult și încercam să îi includ pe amândoi în discuție. Părea totul în regulă. Chiar s-a bucurat că ne vom căsători.

Paul voia să locuim acolo o perioadă. M-am gândit că nu aveam prea mulți bani, așa că vom putea economisi măcar pentru avansul casei noastre.

El, (abia apoi am aflat) spera ca mama lui să se mute la bunica (locuia singură în apropiere) și să ne lase pe noi acolo. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat. Eu una, înțeleg că nu este firesc să scoți un om din casa lui ca să… îți fie ție bine. Și aș fi preferat să ne mutăm noi în altă parte.

El, își iubea apartamentul central din capitală. Cam prea mult. Evident, eram la mijloc.

Un mijloc care a dat cu virgulă: eu m-am străduit să îl conving să ne mutăm, maică-sa l-a convins că eu vreau să o dau afară din casa ei. Pentru că soacră-mea era capabilă să încerce să dărâme un guvern dacă și-ar fi propus.

Am avut o discuție cu ea în care i-am spus că apartamentul ei nu reprezintă niciun interes pentru mine. Doar fiul ei.

A dat ochii peste cap și mi-a răspuns cu ton „lasă-mă tu cu astea pe mine, că știu eu ce am în cap.” Aveam în cap să o trimit la psihiatru unde este locul cazurilor de paranoia…

Momente vesele din viața unei familii tinere

Inițial, să locuim acolo, părea o ideea bună întrucât am fi strâns niște bani. Cel puțin soțul meu, pentru că mie soacra mi-a cerut să plătesc o parte din întreținere și utilități… dacă tot stau la ea acasă. A plătit el, măcar atât…

Ca tânără soție, îmi plăcea să-i gătesc. Ca proaspătă soacră, avea grijă să îi țină predici întregi despre cum lui nu îi place ce gătesc eu și nu trebuie să mănânce. Desființa orice găteam. Iar eu, culmea, chiar știu să gătesc (grație unei bunici sârboaice).

M-am enervat într-o zi să aud iar tot repertoriul și i-am zis că prepar ceva pentru mine. Răspunsul a venit plin de indignare „Dar ce, aici facem cinci feluri de mâncare pentru fiecare??”. Erau banii mei, mâncarea mea… nervii, tot ai mei.

Spuneți că îi gătea ea? Nu… ea îi explica lui de sărbători că este o idioțenie să prepari specialități. Brânză cu roșii. Cam asta aveau în frigider. Mereu.

Și ocazional, cumpăra dulciuri pe care le pitea ca să „nu le mâncăm noi”. Era drăguță cu Paul, însă. Dacă eu nu eram acasă, lui îi dădea din proviziile ei.

O altă amintire frumoasă este cu o rochie pe care mi-am cumpărat-o. Am probat-o și, vâzându-mă, soacra mea mi-a zis să i-o dau ei, că probabil ei oricum îi stă mai bine.

Am 1,70, sunt roșcată cu ochii verzi, slabă fără să fiu deșirată și întorc priviri pe stradă. Ea arată ca o smochină nervoasă. M-a amuzat replica, însă. Am întrebat-o când anume îi stă ei mai bine?

Problema mare a rămas în schimb prezența noastră în casă. Încăpățânarea lui Paul de a nu pleca din casa în care a trăit cu tatăl lui. Pe care l-a iubit. Care a fost o altă victimă a soacrei mele.

Ea nu crede în cochetărie. În artă și femei aranjate. În tandrețe și surprize făcute persoanelor pe care le iubești. Tatăl lui era pictor. Unul cunoscut. Era un bărbat înalt, frumos, cu ochii albaștri și zâmbetul larg. Paul e copia lui.

Soacra mea a fost o femeie neinteresantă și, ca un atu personal, răutăcioasă. L-a luat de soț pentru că era însărcinată. Iar el a iubit copilul încă dinainte de a se naște. Pe ea, niciodată.

Paul acum era surogatul soțului. Iar eu i-l luasem. Motiv pentru care nu rata niciun moment să îi spună tâmpenii despre mine.

Că nu-s o soție bună, cheltui prea mulți bani pe haine și mâncare, sunt prea sigură pe mine și asta e un semn de trufie, mă duc sâmbăta la bunica mea, când o soție trebuie să stea acasă, îl îndepărtez de ea și îl manipulez… Și culmea, i-a ieșit. Am cedat.

Paul a fost prea slab și nehotărât. Prea împovărat de o mamă care se „îmbolnăvea” la fiecare ceartă cu el. Care îi reproșa că nu are grijă de ea. Care îl manipula cu ipohondria ei, pentru că bolile închipuite erau felul principal.

Paul nu a vrut să plece de acolo, pentru că „va fi ok”. Pentru mine, nu mai era de mult ok, așa că am plecat. Mi-am spus că îl iubesc, dar mă iubesc mai mult pe mine. L-am așteptat să vină. Nu a făcut-o.

Soacră-mea i-a spus că probabil mi-am găsit pe cineva, de aceea m-am dus la mama. Eram acolo așteptându-l pe el. Am închiriat un apartament așteptându-l pe el. A venit. O lună.

Până când s-a „îmbolnăvit” iar maică-sa. S-a dus să aibă grijă de ea, iar eu am rămas să am grijă de mine.

Nu am putut să mă lupt. Eram prea tânără. Și nu cred că poți salva oamenii… de ei înșiși. Soacra mea nu a obosit niciun moment în încercările de a ne face rău. Nu puteam să i-l iau. Știa că soțul nu o iubise și îl pierduse cu mult înainte să moară. Paul trebuia să plătească. Era proprietatea ei.

Au trecut 10 ani. Paul nu mai e în țară. Ea a rămas singură. Eu cu Paul am rămas prieteni. Recent, ne-am dat seama că încă ne iubim. Acum știe ce vrea, iar eu ce vreau de la el.

În cele din urmă, am pierdut 10 ani cu Paul. Dar simt că ne regăsim acum. Cu regrete, dar privim în urmă și cu umor. Am avut grijă să îl întreb „maică-ta nu stă cu tine, da?”.

De Andreea G.

Foto: 123rf.com